Fotografii maturi sunt cei care știu ce să nu fotografieze. (Bill Jay, Confesiuni fotografice)
Trebuie să mărturisesc faptul că dacă știu ceva despre fotografie, o știu pentru că am avut șansa întâlnirii cu un om frumos: Paul Agarici.
Sigur că la un moment dat am început să merg singur pe drum, pe acela pe care eu mi l-am ales.
Dar probabil că și acest drum a fost influențat de un adevăr pe care mi l-am asumat în timpul uneia dintre primele întâlniri cu dânsul.
Se discuta atunci despre istoria fotografiei, tehnic și, mai important, conceptual.
Și s-a pus o întrebare.
Pe care nu știu câți fotografi și-o pun.
Vreodată.
Cu adevărat.
Prin ce se diferențiază fotografia, ca artă, de toate celelalte cu care s-ar fi putut confunda într-un moment sau altul?
Și am ascultat... și am privit... și am înțeles.
Am crezut și cred în continuare de atunci încoace. Foarte posibil ca nu toți să fie de acord, dar până la urmă de asta suntem frumoși, ca oameni.
Pentru că ne mai și contrazicem.
Altminteri... perfecțiunea umană ar fi o jignire adusă divinității.
Până una alta, am înțeles atunci și am crezut că specificul fotografiei stă în irepetabil.
Menirea fotografiei este să surprindă clipa irepetabilă, aceea care nu va mai fi niciodată la fel.
Un fir de iarbă care tremură în vânt? O rază de soare care se desface într-o pânză lăptoasă și cade peste singura după-amiază care a existat cu adevărat vreodată? O umbră ciudată ca o respirație de mort? Un zâmbet? Ochii lui în care încă doarme imaginea ei? O înghețată? Un copil? Rochia aruncată pe spătarul scaunului? Aburul cafelei? În toate acestea și de fapt în orice colț al vieții noastre zace o clipă care așteaptă să fie descoperită o dată și numai o dată.
Aceea este clipa pe care o vânează fotografia. Aceea este clipa care dă unei fotografii reușite miros, temperatură, sunet și gust. Aceea este clipa pentru care merită să ridici aparatul la ochi.
Și recunosc faptul că pe aceea o vânez și eu.
Nu știu dacă am surprins-o vreodată cu adevărat.
Poate frânturi, cioburi sparte care nu redau niciodată aceeași imagine oricât le-ai lipi.
Dar până la urmă...
Itaca este drumul spre Itaca, nu-i așa?
Poate că aici stă frumusețea fotografiei și bucuria de a lua aparatul de pe raft și de a ieși.
În această iluzie că te vei putea alătura vreodată, măcar pentru o clipă, celor care au reușit să surprindă irepetabilul.
Același om de care vorbeam la început mi-a spus, demult, că nu promite că mă va face să fac fotografii bune.
Dar a promis că mă va învăța să recunosc ușor o fotografie proastă.
Și așa este.
Zi de zi, începând cu ale mele, văd multe fotografii proaste.
Și mă bucur.
Pentru că asta nu face decât să dea mai multă valoare acelei fotografii bune, oricine o va fi făcut.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
