Sobru, negru, cu o simplă fotografie pe centru: numai un reflector pe stativ în fundal şi în faţa lui un manechin de vitrină văzut din spate, gol, aşezat ca o păpuşă. În prim plan un soi de tablă albă, de şcoală, în unghi de treizeci de grade în raport cu oglinda scenei. Pe care e scris acest text: "
Artă e orice te eliberează" (sau... "
te face să evadezi", depinde de opţiunea traducătorului). Ceea ce am descris e coperta conferinţei internaţionale dedicate relaţiei dintre literatură şi artele spectacolului, găzduită de tînărul Centru Interdisciplinar de Cercetări în Teatru şi Teatralitate, instituţie aflată sub patronajul catedrei de teatru (
The Workshop Theatre) de la Facultatea de Engleză a Universităţii din Leeds. [Unii, puţini, probabil că recunosc imaginea. Tim Crouch,
autorul-regizor-actor îmi spunea că a jucat acest spectacol,
Braţul meu stîng (între timp piesa a apărut la
Faber & Faber), la Bucureşti, cu mai bine de un an în urmă, la invitaţia Consiliului Britanic].
Tim Crouch:
My Arm, (foto: Francis Hills)
Leeds? Un oraş de nord englezesc (altfel spus din centrul UK), nici mare, nici mic, cu două enorme universităţi, dintre care cea în care mă aflu, pe un suport vechi de patru secole. Universitatea e un oraş în oraş, plină de parcuri şi cu facultăţi şi departamente aparent minuscule, dacă
n-ar fi servite de o infrastructură solidă, adesea copleşitoare. Fireşte, cele mai noi clădiri (de val şi aspect şaptezecist) sunt dedicate diverselor inginerii şi au multe, multe etaje. Nu contează:
Workshop Theatre, înfiinţat cu doar patruzeci de ani în urmă, are drept sediu capela secundară a unei biserici de secol XVII, tipic anglicană (foarte asemănătoare cu cea de pe Pictor Verona colţ cu Xenopol), cu două etaje. Etajul de jos are două mici studiouri utilizate ca săli de curs, etajul de sus e studioul central, cu gradene metalice, pentru numai o sută de locuri. Un altul, abia vizibil mai mare, e la etajul unu al clădirii centrale de peste drum. Tot peste drum, pe o străduţă cu case roşcate, pe care
le-ai crede locuinţe victoriene, în trei corpuri care comunică unele cu altele, facultatea mamă, cea de engleză, ale cărei foaier şi sală profesorală găzduiesc aproape neîncăpător socializările obligatorii: pauzele de cafea, prânzul cu bufet pe genunchi, ba chiar şi o cină asemenea.
Sobru şi extrem de consistent a fost şi programul conferinţei, un sfîrşit de săptămînă cu lucrări şi trudă, îndesat cu cîte trei secţiuni simultane de prezentări (e o crimă să alegi!) acoperind chestiunea prezenţei, absenţei şi resuscitării textului dramatic, din multiple unghiuri. De la istorie şi genealogii la naratologie, de la filozofie la pragmatică, teoria textului şi cea a actelor de vorbire, teoria
performance şi teoria & practica adaptării (inclusiv a
aşa-ziselor texte inadaptabile), estetică interdisciplinară şi computeristică în
performance... şi cîte altele. O participare pe care, cu sincer frison, am
numit-o încă înainte de a ajunge acolo "de vîrf"; chiar dacă dominanta academică engleză a conferit un (greu de descris) aer de club, cu iz delicat de secol XIX (nedeclarat, dar prezent în memoria afectivă, ca serialele BBC după romane de Galsworthy). Pentru scomonitorii prin biblioteci ori
Google Books, ori pentru navigatorii mai mult sau mai puţin pătimaşi pe motoarele de căutare avînd ca temă teatrul, teatralitatea şi
performance, nume grele: de la Patrice Pavis la Maria Delgado şi Caridad Swich, de la Shannon Jakson la Alan Read, de la Buz Kershaw la John Stokes, Tim Crouch, Frances Bubbage, ori Giles Havergal.
Altfel spus, în universităţile (mai degrabă) anglofone, lumea munceşte şi cercetează la greu, cu particularitatea dificil de asimilat pe la noi că cercetarea şi experimentul (teatral, dramaturgic, video,
performance, plus combinaţii infinite între acestea toate) nu sunt niciodată net separate unele de altele; toate se suie pe scenă ori intră în spaţii neconvenţionale de reprezentare, în fiecare moment al anului universitar. Facultăţile şi catedrele produc spectacole, dar şi absolvenţii ori masteranzii lor produc mici companii proprii, cu direcţii din cele mai diverse, în care implică cu consecvenţă şcoala. Dacă cititorului din mediul teatral românesc aşa ceva încă i se mai pare straniu, asta e: defazarea (bibliografică, metodică, didactică şi, mai rău,
descriptiv-analitică) ne aparţine, făcînd tristă tradiţie. Iar eu
m-am săturat să mai vorbesc despre ea. Cum şi despre aberanta noastră linie de demarcaţie între "practicieni" şi "teoreticieni", cu infinit nuanţate grade de an- sau
semi-alfabetism. Actori englezi dintre cei mai de frunte sunt în Marea Britanie şi dascăli cu cărţi - măcar monografic constituite -, cînd nu şi dublu specializaţi în litere, psihologie, semiologie ori... antropologie. Ca să nu mai vorbim de... critica teatrală (!) Şi nimeni
nu-i consideră... excepţii ori excentricităţi.
E greu de descris în ansamblu experienţa participării directe la o asemenea bogăţie de fragmente de studii, articole aplicate de analiză, lansări de ipoteze,
conferinţe-performance. Cred că asta a fost, probabil, cea mai mare surpriză pentru participantul estic - unic - care am fost: îmbinarea creativă a conferinţei tematice clasice cu performativitatea directă, ori mediată tehnologic. Ca în cazul lui Caridad Swich [Autoare dramatică, actriţă şi cercetător al fenomenului teatral, a scris numeroase piese de teatru şi texte pentru
performance, zeci de articole de teorie, traduceri din spaniolă şi cîteva culegeri de poetici ale
performance sau interviuri esenţiale, ca de exemplu
Theatre in Crisis? Performance Manifestos for a New Century (în colaborare cu Maria Delgado), Manchester University Press, 2002 şi
Trans-Global Readings: Crossing Theatrical Boundaries, Manchester University Press, 2003], care a prezentat o... piesă
in progress, autoficţională numai în măsura în care era şi un manifest
politic-teoretic pentru vocile slangurilor americane. Ori ca în cazul lui Dan Rebellato (
Royal Holloway, Universitatea din Londra)
actor-regizor-performer, care a lansat o ipoteză de
lucru-eseu, dedicată percepţiilor şi reprezentărilor literaturii clasice în spectacol, prin intermediul unei sofisticate performanţe multimedia, cu referinţe critice la un spectacol din 2006 cu
Regele Lear.
Din cele aproape douăzeci de lucrări la a căror prezentare am fost martor, e greu să alegi fără să te simţi vinovat: alte peste douăzeci
le-ai pierdut fiindcă trebuia să alegi o anume secţiune la fiecare două ore... Şi totuşi... subiectivitatea (egală cu opţiunea pentru o anume direcţie de cercetare / creaţie) mă împinge către
studiul-performance-reportaj al lui Allen Read (
King's College, Londra, autor al unui volum emblematic dedicat eticii în... dramaturgia cotidianului) avînd ca subiect o reînscenare a "sîmbrei oilor" în varianta munţilor Vercors din Franţa. Sau către colegii mei de secţiune: Ruru Lee (profesoară de origine chineză, predînd la Leeds) cu o analiză aplicativă asupra adaptării din 2005 a lui
Hamlet de către Opera din Beijing şi James Frieze (
Liverpool John Moores University) cu o prezentare în PowerPoint a unui
performance în plină construcţie, dedicat decompensării consumatorului prin
de-brandare, altfel spus prin deconstrucţie interculturală a brandurilor, în linie provocator satirică. Ori, ca să nu fiu cu adevărat şi definitiv nerecunoscătoare,
conferinţa-performance a lui John Stokes (tot
King's College din Londra, dar şi cronicar cu decenii de experienţă la TLS) dedicată supraexpunerii narcisice a criticului în textul de cronică dramatică, o adevărată încîntare - ce a provocat hohotele în delir ale publicului, fie el avizat sau nu.
Chiar şi atunci cînd, parafrazînd un
sketch din copilăria mea, "calmul lor englezesc mă scotea din calmul meu englezesc", seriozitatea lor dăruită, larg împănată cu umor, mereu plină de stil şi creativitate făcea legea. E, de aceea obligatoriu să spun că elementul coagulant, autorul şi motorul acestei excepţionale întîlniri se numeşte Stephen Bottoms, e directorul centrului de cercetări şi al
Workshop Theatre şi
n-are mai mult de treizeci şi cinci de ani. Efortului, insomniilor şi surîsului său - mai degrabă rece -, bine susţinut de o echipă de organizatori şi mai tînără, i se datorează această neobişnuită aventură a minţii. Care va fi urmată, pînă la începutul anului viitor, de o culegere de texte. Semn că, probabil, vom mai vorbi despre Leeds. Al cărui fabulos castel
n-am apucat, bineînţeles, să îl văd.
(Articol preluat din
Observator Cultural, iulie 2007)
