Mircea Nedelciu
Proza scurtă (antologie integrală)
Editura Compania, 2003
Citiţi un material de Ion Bogdan Lefter despre Mircea Nedelciu şi despre proza scurtă a acestuia.
Pentru a asigura o bună valorizare a prozatorului, nu cred că este necesar să fie negat un aspect evident şi constitutiv al operei sale. Desigur, experimentul l-a preocupat în mod constant pe Mircea Nedelciu (cu o mai mare intensitate în anii de început, primele trei volume asumîndu-şi în mod programatic un caracter experimental) şi este un lucru cert că scriitorul a reuşit să impună, alături de ceilalţi prozatori ai generaţiei sale (Gh. Crăciun, Ioan Groşan, Adina Kenereş, Sorin Preda, Gh. Iova, Al. Vlad, Cristian Teodorescu etc.), un nou mod de producere şi utilizare a povestirii, contribuind decisiv la aclimatizarea în proza românească a unor procedee devenite astăzi uzuale (de la tehnica insertului şi a citării la naraţiunea la persoana a II-a, de la intersectarea şi fragmentarea poveştilor coprezente în acelaşi text la multiplicarea variantelor etc.). Or, aceste "cascade de procedee" - în expresia autorului din Un nou personaj principal, text antologat de Gh. Crăciun în Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, Editura Vlasie, 1993, p. 253 - nu constituie un scop în sine, ci ele sînt mijloacele necesare atît pentru realizarea unei relaţii mai bune (ceea ce înseamnă mai active) între autor, cititor şi personaj ("Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei poveşti sînt coproprietari", spune una din regulile Decalogului), cît şi pentru o mai eficientă adecvare a textului la o realitate plurală, variată, constituită din fragmente care se intersectează haotic sau se îndepărtează arbitrar.
Astăzi, cînd proza lui Mircea Nedelciu intră într-un proces de canonizare (de recunoaştere instituţională), dar şi de trecere prin proba clasicizării (verificîndu-se, aşadar, dacă acest discurs este capabil să vorbească într-un limbaj universal), este legitim să ne întrebăm - cu exigenţa pe care o reclamă marii scriitori - dacă Nedelciu este doar un tehnician al discursului sau dacă, pe lîngă această calitate incontestabilă, el este şi un artist, dacă are de partea sa doar virtuozitatea de a înălţa machete şi schele, sau dacă edifică în textele sale lumi vii, singulare şi irepetabile. Două observaţii elementare se impun: clasicizarea este destinată acelor scriitori care au avut conştiinţa şi voinţa inovaţiei, care au mutat un hotar al limbii, al percepţiei, al ideii despre omenesc, după cum este ştiut că nu toate strădaniile novatoare ating excelenţa, că unele dintre ele rămîn oneste stadii de execuţie, care atestă seriozitatea şi responsabilitatea experimentatorului. Observaţiile acestea sînt valabile şi pentru proza scurtă a lui Mircea Nedelciu: unele texte certifică opţiuni discursive şi estetice, dovedesc o orientare şi un travaliu, un profesionalism al scriiturii, fără a atinge valoarea artistică de cursă lungă. Altele, în schimb, sînt de o calitate literară excepţională şi ele constituie tot atîtea argumente că tehnicianul, strategul Nedelciu este un artist al prozei scurte. În paginile de faţă mă opresc la cîteva dintre aceste texte desăvîrşit construite, în care cititorul are şansa de a-şi regăsi propriile teme existenţiale, de a-şi recunoaşte (modulate într-o manieră unică, proprie artei veritabile) întrebările şi frămîntările sale.
(Sanda Cordoş)
Om de la oraş, de la Făgăraş, Gheorghe-i cojocar şi cam potlogar, Benga i se spune, n-are gînduri bune, nici simţiri străbune, doar trăiri păgîne, doruri de muieri, fuste şi plăceri, bani - sute de mii şi chefuri tîrzii. El în gară şade, trenul nici că-l vede, gîndu-i se-ncovoaie la miros de oaie, prin sudori îl treci de-i spui de berbeci, palma îl mănîncă, dar nu palma stîngă. Cu el mai e unuNULL, Mişu Căpcăunu, împreună beau şi şi-o spun pe şleau. Iată-i pun la cale (şi le curg şi bale) furtul de mioare, furtul pe picior, furtul din ciopor.
- Frate-meu, Nebunu - spune Căpcăunu -, toată vara-mi zace pe cuptor, în floace, bea şi să strofoacă, ţuica cică-i acră, uischiul ce-l mai gustă, băutură justă.
- D-apăi, frate-tău e pe gustul meu, om dintr-o bucată după cum s-arată. Om de meserie şi cu oi - o mie, ha iarnă o fost să-şi facă un rost şi le-o dus la baltă unde-i iarba 'naltă, le-o dus la cîmpie aste oi - o mie - şi le-o dus în jos să-şi facă folos. Ia să-mi spui tu mie, Mişule, bădie, ăsta frate al tău ce-i pe gustul meu, din drum cu folos cum s-a fo' întors?
- D-apăi, Gheorghe, vere, să mai bem o bere şi ţi-oi spune ţie, om de veselie, om de lăutari şi chefuri mari, cum o fo' vinit frate al meu smintit în nemţesc suman, plin de gologan.
Într-o noapte neagră, făr-a şti de şagă, viscolu-mi bătea dinspre Călăraşi (ce frumos oraş!). Frate-meu stătea şi să cumpănea, ţigara fuma, în foc arunca tot cîrpe şi paie cu miros dă oaie. Şi cum sta aşa şi să cumpănea, ce-mi zice el mie, frate-meu, nebunu, mie, căpcăunu? Frate, dragă, frate, noi turma de-am scoate în chiar astă noapte şi-am merge cu ea, întins, pe şosea, pîn la şura mare cu baloţi de paie?
Articolul 23 din normele de protecţia muncii în sectorul zootehnic interzice cu desăvîrşire adăpostirea turmelor de oi sau alte vite în preajma şurilor de baloţi de paie pe timp de furtună.
Şi atunci ha mioară, neagră, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie înspre noi s-a-bate, jalnic sunet scoate cu foalele-i toate, jalnic behăit cu glasu-i dogit:
"D'apăi, fraţii mei, gingaşi ciobănei, graşi şi arătoşi şi la pungă groşi, voi cînd aţi semnat şi v-aţi angajat prin trainic contract să ne păstoriţi şi să ne iubiţi, să ne îngrijiţi şi să ne feriţi de primejdii rele şi alte belele, bani din gros aţi luat şi nu v-a păsat, bani mulţi aţi băut în c. v-a durut! Acu de ce voi, fraţii amîndoi, vreţi să ne beliţi, să ne urgisiţi, mieii să ni-i ştiţi şi să-i mîncaţi fripţi? Au nu vă gîndiţi că-n lege greşiţi şi păcătuiţi? De cînd ne plimbaţi, din vîrf de Carpaţi pîn-aci în baltă, grea avurăm soartă. Hrană nu ne-aţi dat, nu ne-aţi adăpat şi ne-aţi tot furat. Ş-acu, pe urgie, de ce vrei, bădie, să ne scoţi din sat pe cer înnorat, să ne duci la cîmp pe vreme de vînt, ce rău v-am făcut şi noi n-am ştiut?"
Ş-atunci frate-meu, mare derbedeu, caracter de fier, plin de cazier, spre cer s-a uitat ş-aşa a scuipat:
"Veselă mioară, neagră, sprinteioară, nu cumva eşti chioară, pe noapte cu lună unde vezi furtună?"
Iar neagra mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie, în turmă s-a dus, de noi s-a ascuns. Ş-aşa, dragă bace, frate-meu, cirace, semn din ochi îmi face cum că-i tocmai bine vorba de ne-am ţine şi turma de-am scoate, chiar în acea noapte, să mergem cu ea, întins, pe şosea, pîn' la şura mare cu baloţi de paie. Şi-n plin miez de noapte, cu oile toate, noi am şi plecat şi-am ieşit din sat. Viscolu' urla şi ne spulbera, dar noi tot ne-am dus şi am şi ajuns lîngă şura mare cu baloţi de paie. Acolo, fîrtate, din oile toate, zece-am dibuit şi-n cap le-am lovit cu lemn ţintuit, alte zece-am spintecat, lîngă şură le-am lăsat. În marginea şurii, cu furia urii, douăzeci de oi, ucise de noi, am pus în zăpadă să fie de nadă la ăi preşedinţi, şmecheri sau cuminţi, care ne-au luat cu trainic contract pe noi amîndoi grijitori de oi.
La 28.I.81, oile, adăpostite lîngă o şură de paie, au fost surprinse de un viscol. O parte din şură s-a prăbuşit şi, astfel, 323 de oi cu miei aparţinînd C.A.P. Racoş au murit sub zăpadă şi baloţi de paie.
"Am recuperat doar pieile de la oile pierdute. A.D.A.S.-ul recunoaşte unele despăgubiri băneşti, vom mai recupera şi de la ciobani, dar cooperativa nu de bani are nevoie, ci de oi."
(Iosif Cojocea, preşedintele C.A.P. Racoş.)
Şi uite aşa, noi doi, trei sute de oi am vîndut pe bani şi pe gologani la oameni din sat, puşi pe căpătat, la oameni cu stare, puşi pe apucare, le-am vîndut curat, cu preţ micşorat ş-acu avem bani ş-avem gologani, nu sîntem golani. De ne-om ţine bine, la anu' ce vine, cu alte mijloace, tot la fel om face.
- Ha-ha-ha-ha-ha, deci aşa, aşa? - dădu Benga glas şi ceru vinars, setea să-şi aline, să le cadă bine, berea ce-au băut, lucrul ce-au făcut.
Şi cum stau şi beau şi şi-o spun pe şleau, pe la masa lor, şhioapă d-un picior, cine crezi că trece, cu mutra lui rece, plin de gologani şi tînăr de ani, cu şuba-n spinare, trăgînd din ţigare? Moraru Ion, zis cel galanton, alt cioban de soi, cu sute de oi. Şi el cu contract a dus la iernat opt sute de mioare (cam cît trei ciopoare), dar el, mai mişel, nu s-a dus chiar el, ci s-a aranjat şi şi-a angajat doi ciobani vîrtoşi, veseli şi setoşi, angajaţii lui - spaima codrului ş-a bufetului.
Moraru Ion, zis cel galanton, la masă se pune, "ziua-bună" spune şi cheamă ş-un june ospătar murdar, şmecher, panglicar, cunoscut de-al lui, cu mersul cam şui. Cere de mîncare un pui la frigare, iar să bea, ar vrea, un vin mai aşa, alb şi sec să fie şi rece - stafie.
- Mişule şi Gheorghe, fraţi ai mei de vorbe, io vă spui curat că n-am înşelat, coarda n-am întins, nimeni nu m-a prins cu furt de ovine sau alte jivine. Staţi şi m-ascultaţi, şi vă minunaţi, dreptate să-mi daţi cînd am să dau glas de folos ce-am tras.
Pe la Jegălia albă-i colivia, vara cît e vară tractoarele ară, toamna cînd s-arată totul cade baltă şi pe şes întins, pînă ce n-a nins, e loc de păscut, treabă de făcut, folos de avut. Pîn-acolo-n vale e destulă cale, dar de ştii umbla şi ştii căuta, mergi la Perişoru de-ţi umple ulcioru'. Sînt acolo doi, mari ştabi amîndoi, un primar ş-un vice, amîndoi ferice, veseli, n-am ce zice! De le duci o oaie s-o puie-n tigaie şi cîteva mii ca dar la copii, din hîrtii te-ajută să faci treabă multă, neagra albă-ţi fac şi mielu' - malac. Aşa cum vă spui, pînă nu-s beat-cui, eu la ei dădui bani să facă pui.
- Păi, cum, nea Ioane, vere, Galantoane, zi-ne ce-ai făcut, folos de-ai avut?
- Fraţi ai mei, ciobani, oameni cu mulţi bani, cu dor de muieri, fuste şi plăceri, de sute de mii şi chefuri tîrzii, io v-oi spune drept, cu mîna pe piept, tot cum s-a-ntîmplat şi ce-am cîştigat. Doi ciobani ai mei, mici şmecheri şi ei, Vali şi Vasile, au mers zece zile cu turma pe cale pîn-acolo-n vale. Iar cînd au ajuns la primar s-au dus şi i-au declarat sau i-au spus curat că pe viscol mare, pe mare ninsoare, chiar acolo-n sat turma le-a călcat un accelerat.
Atunci, dintr-o dată, o oaie ciudată, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, hrănită cu spini, plină de ciulini, hrănită cu pleavă, plină de gălbează, mîncată de rîie şi grasă-momîie, în birou la vice, apare şi zice:
"Stăpîne, stăpîne, cu suflet de cîne, cu ce ţi-am greşit de ne-ai oropsit, ce lucru nu-ţi place de-ai venit încoace şi-ai ales din noi douăzeci de oi, cele mai belite şi mai jupuite, pline de ciulini şi de mărăcini şi fără de vină le-ai legat de şină, trenul să le taie, să le facă zoaie?"
Primarul, pe dată, cu frunte-ncrutată făcu ochii roată. Vicele şi el, foarte plin de zel, o luă pe mioară şi-o făcu să moară. În timp ce murea, el aşa-i vorbea:
"Mioară, mioară, neagră, sprinteioară, ruptă, răpciugoasă, în gură buboasă, turma voastră beată ce-a avut, surată, de-aţi plecat cu toate, în plin miez de noapte, să paşteţi pe cîmp, bătute de vînt? Au voi n-aţi văzut că nu-i de păscut, de ce-aţi alergat, fără gînd curat, noaptea, turma toată, pe calea ferată?"
Dar aceste vorbe în zadar le zise, în ţărîna neagră mioara murise. Ş-aşa s-apucară, la vreme de seară, vice şi primar, contra onorar, să scrie curat un certificat:
... confirmăm faptul că în noaptea de 25 spre 26 februarie 1981 a fost viscol puternic şi pe raza comunei noastre au venit oile care păşteau în poligon la o distanţă de 2 km de calea ferată. ele au fost împinse de furtună în cîrd de 838 ovine, iar ciobanii angajaţi (Dumitru Vasile şi Lazăr Valentin) s-au străduit să aducă oile la adăpost în marginea satului de reşedinţă. în ultimă instanţă ciobanii se opuneau ca oile să ajungă spre calea ferată, dar, datorită efortului, din 838 ovine, numai 334 au fost accidentate mortal. semnat: primar A. Vorovenci şi vice Drăjneanu.
consiliul naţional al apelor (direcţia apelor Ialomiţa - Buzău) vă comunicăm starea timpului din noaptea de 25-26.II.1981 la staţia Mărculeşti, comuna Perişoru.
viteza vîntului - 9 m/s
temperatura - 4,5 grade C
vizibilitate - 10 km
fără fenomene meteo
fără precipitaţii
director, ss indescifrabil/şef serv. meteo, ss idem.
Moraru Ion, zis cel galanton, după ce vorbi, ceasul şi-l privi, se lăsă pe spate, rîse pe-nfundate, îşi mai turnă vin şi bău senin.
Mişu rîse tare, bătînd din picioare, Gheorghe, mai modest, spuse încet, pe şest:
- Dragi ai mei fîrtaţi, n-o să mă certaţi, dacă spun că eu, după capul meu, ca să grijesc oaia m-am dus la Şercaia, turmă mare am luat, la şes am plecat, la şesul mănos, pe cîmpie-n jos. Un veterinar, acolo-ntr-un sat, mi-a şi ştampilat un certificat cum că sînt pe moarte oile mai toate. Şi atunci, ce-am făcut? Oi am tot vîndut, oi vreo două sute, albe şi cornute, grase şi cu miei, la clienţi de-ai mei. Cu banii ce-am luat oi am cumpărat, oi mai pricăjite şi mai prăpădite, oi mai urîţele şi mai ieftinele, cînd frigu-a venit, ele au şi murit, dar io mi-s curat, am certificat!
... certificatul eliberat de medicul veterinar din comuna Dragoş Vodă are numărul 696 din 25.X.80 şi este ştampilat cu ştampila stării civile a comunei Dragoş Vodă, judeţul Călăraşi. deşi se vede clar că pe ştampilă scrie judeţul Călăraşi, totuşi, la data de 25.X.1980 acest judeţ încă nu luase fiinţă!
În crîşma din gară, hăt, mai către seară, cine-mi stă la masă cînd noaptea se lasă cu văl de mătasă? Sînt tot ei, cei trei, veseli ciobănei cu gîndul la miei. Beau şi se cinstesc şi se veselesc, vinul curge gîrlă, ei beau pentru tîrlă, vin curge şiroaie, ei beau pentru oaie. Cînd mai cer să vie vin de razachie, pe dat-amuţesc, spre uşă privesc, de nas se ciupesc.
Pe uşă intrată, deşelată toată, iată, vine agale, muncită de cale, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie. Ea vine spre ei, cei trei ciobănei cu gîndul la miel, ea vine agale, muncită de cale, spre masă se-ndreaptă, spinarea-i e dreaptă. Lînişoata ei, spini şi ciulinei, ugeraşul ei, nici cît un ardei, gîtuşorul ei, parcă-i retevei, iar glăsciorul ei spune către ei:
Punct.
Proza scurtă (antologie integrală)
Editura Compania, 2003
Citiţi un material de Ion Bogdan Lefter despre Mircea Nedelciu şi despre proza scurtă a acestuia.
Lucrurile se întîmplă aşa cum le înţelegeţi
(fragment din prefaţa Sandei Cordoş)
Criticii au disociat mereu (chiar şi atunci cînd intenţia era de a le pune în acord) între cum scrie şi ce scrie Mircea Nedelciu, între dimensiunea experimentală şi cea realistă sau existenţială a scrisului său. Dacă în anii de început tendinţa receptării a fost de a sublinia inovaţia, în răstimpul din urmă orientarea este, dimpotrivă, de a privilegia consistenţa spunerii şi de a identifica atributele tradiţionale ale prozatorului. Simptomatică îmi pare pentru această modificare (şi chiar pentru un oarecare impas de lectură) opinia lui Gheorghe Crăciun, el însuşi prozator şi renumit susţinător şi practician al experimentului, care - exasperat de o cantonare a abordărilor critice într-o contabilitate a noutăţii şi într-un inventar de procedee - ajunge să scrie, referindu-se la proza scurtă a congenerului său: Mircea Nedelciu nu este un avangardist (preocupat de subminarea şi descalificarea limbajului), şi nici măcar un autor experimental (preocupat de explorarea limitelor limbajului). (În Un outsider al literarului, Observator Cultural, nr. 3, 14.03-20.03.2000, p. 5; acelaşi număr al revistei găzduieşte alte două articole despre proza scurtă a lui Nedelciu, semnate de Luminiţa Marcu şi C. Rogozanu, care exprimă puncte de vedere asemănătoare.)(fragment din prefaţa Sandei Cordoş)
Pentru a asigura o bună valorizare a prozatorului, nu cred că este necesar să fie negat un aspect evident şi constitutiv al operei sale. Desigur, experimentul l-a preocupat în mod constant pe Mircea Nedelciu (cu o mai mare intensitate în anii de început, primele trei volume asumîndu-şi în mod programatic un caracter experimental) şi este un lucru cert că scriitorul a reuşit să impună, alături de ceilalţi prozatori ai generaţiei sale (Gh. Crăciun, Ioan Groşan, Adina Kenereş, Sorin Preda, Gh. Iova, Al. Vlad, Cristian Teodorescu etc.), un nou mod de producere şi utilizare a povestirii, contribuind decisiv la aclimatizarea în proza românească a unor procedee devenite astăzi uzuale (de la tehnica insertului şi a citării la naraţiunea la persoana a II-a, de la intersectarea şi fragmentarea poveştilor coprezente în acelaşi text la multiplicarea variantelor etc.). Or, aceste "cascade de procedee" - în expresia autorului din Un nou personaj principal, text antologat de Gh. Crăciun în Competiţia continuă. Generaţia '80 în texte teoretice, Editura Vlasie, 1993, p. 253 - nu constituie un scop în sine, ci ele sînt mijloacele necesare atît pentru realizarea unei relaţii mai bune (ceea ce înseamnă mai active) între autor, cititor şi personaj ("Povestitorul, ascultătorul şi eroul unei poveşti sînt coproprietari", spune una din regulile Decalogului), cît şi pentru o mai eficientă adecvare a textului la o realitate plurală, variată, constituită din fragmente care se intersectează haotic sau se îndepărtează arbitrar.
Astăzi, cînd proza lui Mircea Nedelciu intră într-un proces de canonizare (de recunoaştere instituţională), dar şi de trecere prin proba clasicizării (verificîndu-se, aşadar, dacă acest discurs este capabil să vorbească într-un limbaj universal), este legitim să ne întrebăm - cu exigenţa pe care o reclamă marii scriitori - dacă Nedelciu este doar un tehnician al discursului sau dacă, pe lîngă această calitate incontestabilă, el este şi un artist, dacă are de partea sa doar virtuozitatea de a înălţa machete şi schele, sau dacă edifică în textele sale lumi vii, singulare şi irepetabile. Două observaţii elementare se impun: clasicizarea este destinată acelor scriitori care au avut conştiinţa şi voinţa inovaţiei, care au mutat un hotar al limbii, al percepţiei, al ideii despre omenesc, după cum este ştiut că nu toate strădaniile novatoare ating excelenţa, că unele dintre ele rămîn oneste stadii de execuţie, care atestă seriozitatea şi responsabilitatea experimentatorului. Observaţiile acestea sînt valabile şi pentru proza scurtă a lui Mircea Nedelciu: unele texte certifică opţiuni discursive şi estetice, dovedesc o orientare şi un travaliu, un profesionalism al scriiturii, fără a atinge valoarea artistică de cursă lungă. Altele, în schimb, sînt de o calitate literară excepţională şi ele constituie tot atîtea argumente că tehnicianul, strategul Nedelciu este un artist al prozei scurte. În paginile de faţă mă opresc la cîteva dintre aceste texte desăvîrşit construite, în care cititorul are şansa de a-şi regăsi propriile teme existenţiale, de a-şi recunoaşte (modulate într-o manieră unică, proprie artei veritabile) întrebările şi frămîntările sale.
(Sanda Cordoş)
*****
Tînguire de mior
(sau despre incompatibilitatea structurală, de rimă şi ritm, între transhumanţă şi furt)
Din gură şi nai şi cu mult alai să tot spui că ai un nivel de trai mult mai ridicat decît le-a fost dat celor de pe plai între care stai. Dorul lor de ducă nu îi mai usucă, turma lor de oi, cîinii cei vioi, toate acum în sat ar sta la iernat. N-ar pleca în vale şi la lungă cale nici cei mai buboşi şi mai răpciugoşi, cîinii păduchioşi, ciobanii bot-groşi, dar cei feţi-frumoşi şi la pungă groşi, ţanţoşi şi ţîfnoşi, oameni studioşi? Cum să meargă ei cu turma de miei, dacă n-au de scos un ban mai frumos, un cojoc mai gros, un cîştig mănos pe poarta din dos?Tînguire de mior
(sau despre incompatibilitatea structurală, de rimă şi ritm, între transhumanţă şi furt)
Om de la oraş, de la Făgăraş, Gheorghe-i cojocar şi cam potlogar, Benga i se spune, n-are gînduri bune, nici simţiri străbune, doar trăiri păgîne, doruri de muieri, fuste şi plăceri, bani - sute de mii şi chefuri tîrzii. El în gară şade, trenul nici că-l vede, gîndu-i se-ncovoaie la miros de oaie, prin sudori îl treci de-i spui de berbeci, palma îl mănîncă, dar nu palma stîngă. Cu el mai e unuNULL, Mişu Căpcăunu, împreună beau şi şi-o spun pe şleau. Iată-i pun la cale (şi le curg şi bale) furtul de mioare, furtul pe picior, furtul din ciopor.
- Frate-meu, Nebunu - spune Căpcăunu -, toată vara-mi zace pe cuptor, în floace, bea şi să strofoacă, ţuica cică-i acră, uischiul ce-l mai gustă, băutură justă.
- D-apăi, frate-tău e pe gustul meu, om dintr-o bucată după cum s-arată. Om de meserie şi cu oi - o mie, ha iarnă o fost să-şi facă un rost şi le-o dus la baltă unde-i iarba 'naltă, le-o dus la cîmpie aste oi - o mie - şi le-o dus în jos să-şi facă folos. Ia să-mi spui tu mie, Mişule, bădie, ăsta frate al tău ce-i pe gustul meu, din drum cu folos cum s-a fo' întors?
- D-apăi, Gheorghe, vere, să mai bem o bere şi ţi-oi spune ţie, om de veselie, om de lăutari şi chefuri mari, cum o fo' vinit frate al meu smintit în nemţesc suman, plin de gologan.
Într-o noapte neagră, făr-a şti de şagă, viscolu-mi bătea dinspre Călăraşi (ce frumos oraş!). Frate-meu stătea şi să cumpănea, ţigara fuma, în foc arunca tot cîrpe şi paie cu miros dă oaie. Şi cum sta aşa şi să cumpănea, ce-mi zice el mie, frate-meu, nebunu, mie, căpcăunu? Frate, dragă, frate, noi turma de-am scoate în chiar astă noapte şi-am merge cu ea, întins, pe şosea, pîn la şura mare cu baloţi de paie?
Articolul 23 din normele de protecţia muncii în sectorul zootehnic interzice cu desăvîrşire adăpostirea turmelor de oi sau alte vite în preajma şurilor de baloţi de paie pe timp de furtună.
Şi atunci ha mioară, neagră, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie înspre noi s-a-bate, jalnic sunet scoate cu foalele-i toate, jalnic behăit cu glasu-i dogit:
"D'apăi, fraţii mei, gingaşi ciobănei, graşi şi arătoşi şi la pungă groşi, voi cînd aţi semnat şi v-aţi angajat prin trainic contract să ne păstoriţi şi să ne iubiţi, să ne îngrijiţi şi să ne feriţi de primejdii rele şi alte belele, bani din gros aţi luat şi nu v-a păsat, bani mulţi aţi băut în c. v-a durut! Acu de ce voi, fraţii amîndoi, vreţi să ne beliţi, să ne urgisiţi, mieii să ni-i ştiţi şi să-i mîncaţi fripţi? Au nu vă gîndiţi că-n lege greşiţi şi păcătuiţi? De cînd ne plimbaţi, din vîrf de Carpaţi pîn-aci în baltă, grea avurăm soartă. Hrană nu ne-aţi dat, nu ne-aţi adăpat şi ne-aţi tot furat. Ş-acu, pe urgie, de ce vrei, bădie, să ne scoţi din sat pe cer înnorat, să ne duci la cîmp pe vreme de vînt, ce rău v-am făcut şi noi n-am ştiut?"
Ş-atunci frate-meu, mare derbedeu, caracter de fier, plin de cazier, spre cer s-a uitat ş-aşa a scuipat:
"Veselă mioară, neagră, sprinteioară, nu cumva eşti chioară, pe noapte cu lună unde vezi furtună?"
Iar neagra mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie, în turmă s-a dus, de noi s-a ascuns. Ş-aşa, dragă bace, frate-meu, cirace, semn din ochi îmi face cum că-i tocmai bine vorba de ne-am ţine şi turma de-am scoate, chiar în acea noapte, să mergem cu ea, întins, pe şosea, pîn' la şura mare cu baloţi de paie. Şi-n plin miez de noapte, cu oile toate, noi am şi plecat şi-am ieşit din sat. Viscolu' urla şi ne spulbera, dar noi tot ne-am dus şi am şi ajuns lîngă şura mare cu baloţi de paie. Acolo, fîrtate, din oile toate, zece-am dibuit şi-n cap le-am lovit cu lemn ţintuit, alte zece-am spintecat, lîngă şură le-am lăsat. În marginea şurii, cu furia urii, douăzeci de oi, ucise de noi, am pus în zăpadă să fie de nadă la ăi preşedinţi, şmecheri sau cuminţi, care ne-au luat cu trainic contract pe noi amîndoi grijitori de oi.
La 28.I.81, oile, adăpostite lîngă o şură de paie, au fost surprinse de un viscol. O parte din şură s-a prăbuşit şi, astfel, 323 de oi cu miei aparţinînd C.A.P. Racoş au murit sub zăpadă şi baloţi de paie.
"Am recuperat doar pieile de la oile pierdute. A.D.A.S.-ul recunoaşte unele despăgubiri băneşti, vom mai recupera şi de la ciobani, dar cooperativa nu de bani are nevoie, ci de oi."
(Iosif Cojocea, preşedintele C.A.P. Racoş.)
Şi uite aşa, noi doi, trei sute de oi am vîndut pe bani şi pe gologani la oameni din sat, puşi pe căpătat, la oameni cu stare, puşi pe apucare, le-am vîndut curat, cu preţ micşorat ş-acu avem bani ş-avem gologani, nu sîntem golani. De ne-om ţine bine, la anu' ce vine, cu alte mijloace, tot la fel om face.
- Ha-ha-ha-ha-ha, deci aşa, aşa? - dădu Benga glas şi ceru vinars, setea să-şi aline, să le cadă bine, berea ce-au băut, lucrul ce-au făcut.
Şi cum stau şi beau şi şi-o spun pe şleau, pe la masa lor, şhioapă d-un picior, cine crezi că trece, cu mutra lui rece, plin de gologani şi tînăr de ani, cu şuba-n spinare, trăgînd din ţigare? Moraru Ion, zis cel galanton, alt cioban de soi, cu sute de oi. Şi el cu contract a dus la iernat opt sute de mioare (cam cît trei ciopoare), dar el, mai mişel, nu s-a dus chiar el, ci s-a aranjat şi şi-a angajat doi ciobani vîrtoşi, veseli şi setoşi, angajaţii lui - spaima codrului ş-a bufetului.
Moraru Ion, zis cel galanton, la masă se pune, "ziua-bună" spune şi cheamă ş-un june ospătar murdar, şmecher, panglicar, cunoscut de-al lui, cu mersul cam şui. Cere de mîncare un pui la frigare, iar să bea, ar vrea, un vin mai aşa, alb şi sec să fie şi rece - stafie.
- Mişule şi Gheorghe, fraţi ai mei de vorbe, io vă spui curat că n-am înşelat, coarda n-am întins, nimeni nu m-a prins cu furt de ovine sau alte jivine. Staţi şi m-ascultaţi, şi vă minunaţi, dreptate să-mi daţi cînd am să dau glas de folos ce-am tras.
Pe la Jegălia albă-i colivia, vara cît e vară tractoarele ară, toamna cînd s-arată totul cade baltă şi pe şes întins, pînă ce n-a nins, e loc de păscut, treabă de făcut, folos de avut. Pîn-acolo-n vale e destulă cale, dar de ştii umbla şi ştii căuta, mergi la Perişoru de-ţi umple ulcioru'. Sînt acolo doi, mari ştabi amîndoi, un primar ş-un vice, amîndoi ferice, veseli, n-am ce zice! De le duci o oaie s-o puie-n tigaie şi cîteva mii ca dar la copii, din hîrtii te-ajută să faci treabă multă, neagra albă-ţi fac şi mielu' - malac. Aşa cum vă spui, pînă nu-s beat-cui, eu la ei dădui bani să facă pui.
- Păi, cum, nea Ioane, vere, Galantoane, zi-ne ce-ai făcut, folos de-ai avut?
- Fraţi ai mei, ciobani, oameni cu mulţi bani, cu dor de muieri, fuste şi plăceri, de sute de mii şi chefuri tîrzii, io v-oi spune drept, cu mîna pe piept, tot cum s-a-ntîmplat şi ce-am cîştigat. Doi ciobani ai mei, mici şmecheri şi ei, Vali şi Vasile, au mers zece zile cu turma pe cale pîn-acolo-n vale. Iar cînd au ajuns la primar s-au dus şi i-au declarat sau i-au spus curat că pe viscol mare, pe mare ninsoare, chiar acolo-n sat turma le-a călcat un accelerat.
Atunci, dintr-o dată, o oaie ciudată, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, hrănită cu spini, plină de ciulini, hrănită cu pleavă, plină de gălbează, mîncată de rîie şi grasă-momîie, în birou la vice, apare şi zice:
"Stăpîne, stăpîne, cu suflet de cîne, cu ce ţi-am greşit de ne-ai oropsit, ce lucru nu-ţi place de-ai venit încoace şi-ai ales din noi douăzeci de oi, cele mai belite şi mai jupuite, pline de ciulini şi de mărăcini şi fără de vină le-ai legat de şină, trenul să le taie, să le facă zoaie?"
Primarul, pe dată, cu frunte-ncrutată făcu ochii roată. Vicele şi el, foarte plin de zel, o luă pe mioară şi-o făcu să moară. În timp ce murea, el aşa-i vorbea:
"Mioară, mioară, neagră, sprinteioară, ruptă, răpciugoasă, în gură buboasă, turma voastră beată ce-a avut, surată, de-aţi plecat cu toate, în plin miez de noapte, să paşteţi pe cîmp, bătute de vînt? Au voi n-aţi văzut că nu-i de păscut, de ce-aţi alergat, fără gînd curat, noaptea, turma toată, pe calea ferată?"
Dar aceste vorbe în zadar le zise, în ţărîna neagră mioara murise. Ş-aşa s-apucară, la vreme de seară, vice şi primar, contra onorar, să scrie curat un certificat:
... confirmăm faptul că în noaptea de 25 spre 26 februarie 1981 a fost viscol puternic şi pe raza comunei noastre au venit oile care păşteau în poligon la o distanţă de 2 km de calea ferată. ele au fost împinse de furtună în cîrd de 838 ovine, iar ciobanii angajaţi (Dumitru Vasile şi Lazăr Valentin) s-au străduit să aducă oile la adăpost în marginea satului de reşedinţă. în ultimă instanţă ciobanii se opuneau ca oile să ajungă spre calea ferată, dar, datorită efortului, din 838 ovine, numai 334 au fost accidentate mortal. semnat: primar A. Vorovenci şi vice Drăjneanu.
consiliul naţional al apelor (direcţia apelor Ialomiţa - Buzău) vă comunicăm starea timpului din noaptea de 25-26.II.1981 la staţia Mărculeşti, comuna Perişoru.
viteza vîntului - 9 m/s
temperatura - 4,5 grade C
vizibilitate - 10 km
fără fenomene meteo
fără precipitaţii
director, ss indescifrabil/şef serv. meteo, ss idem.
Moraru Ion, zis cel galanton, după ce vorbi, ceasul şi-l privi, se lăsă pe spate, rîse pe-nfundate, îşi mai turnă vin şi bău senin.
Mişu rîse tare, bătînd din picioare, Gheorghe, mai modest, spuse încet, pe şest:
- Dragi ai mei fîrtaţi, n-o să mă certaţi, dacă spun că eu, după capul meu, ca să grijesc oaia m-am dus la Şercaia, turmă mare am luat, la şes am plecat, la şesul mănos, pe cîmpie-n jos. Un veterinar, acolo-ntr-un sat, mi-a şi ştampilat un certificat cum că sînt pe moarte oile mai toate. Şi atunci, ce-am făcut? Oi am tot vîndut, oi vreo două sute, albe şi cornute, grase şi cu miei, la clienţi de-ai mei. Cu banii ce-am luat oi am cumpărat, oi mai pricăjite şi mai prăpădite, oi mai urîţele şi mai ieftinele, cînd frigu-a venit, ele au şi murit, dar io mi-s curat, am certificat!
... certificatul eliberat de medicul veterinar din comuna Dragoş Vodă are numărul 696 din 25.X.80 şi este ştampilat cu ştampila stării civile a comunei Dragoş Vodă, judeţul Călăraşi. deşi se vede clar că pe ştampilă scrie judeţul Călăraşi, totuşi, la data de 25.X.1980 acest judeţ încă nu luase fiinţă!
În crîşma din gară, hăt, mai către seară, cine-mi stă la masă cînd noaptea se lasă cu văl de mătasă? Sînt tot ei, cei trei, veseli ciobănei cu gîndul la miei. Beau şi se cinstesc şi se veselesc, vinul curge gîrlă, ei beau pentru tîrlă, vin curge şiroaie, ei beau pentru oaie. Cînd mai cer să vie vin de razachie, pe dat-amuţesc, spre uşă privesc, de nas se ciupesc.
Pe uşă intrată, deşelată toată, iată, vine agale, muncită de cale, o neagră mioară, slabă, sprinteioară, plină de ciulini, hrănită cu spini, plină de gălbează, hrănită cu pleavă, mîncată de rîie şi grasă-momîie. Ea vine spre ei, cei trei ciobănei cu gîndul la miel, ea vine agale, muncită de cale, spre masă se-ndreaptă, spinarea-i e dreaptă. Lînişoata ei, spini şi ciulinei, ugeraşul ei, nici cît un ardei, gîtuşorul ei, parcă-i retevei, iar glăsciorul ei spune către ei:
Punct.