Vin acum

"Vin acum, Kai!" zice.

Stai lungit în pat, într-o vară prea caldă, maieul îţi este transpirat la spate şi pe piept, stai aşa lungit în întuneric, cu ea dormind lângă tine, iar priveliştea corpului ei încă trezeşte în tine ceva dureros, cumplit, pasional, nebunesc, iar ea se trezeşte brusc din somn, şi spune exact cuvintele acestea. "Vin acum, Kai."

Aţi făcut dragoste, trupurile voastre - ude acum de transpiraţie de la efort şi căldură, unite într-un miros comun, amestecat, aducând oarecum a ambră, cumva a mosc, ceva aromat şi indefinibil -, stoarse de puteri, aruncate în abandon satisfăcut, iar tu nu poţi să dormi cu toate acestea, şi stai în întuneric, cu spatele sprijinit de pernă, privind în gol în faţa ta. Aţi făcut dragoste. Dragoste? Aţi făcut sex, v-aţi împerecheat, v-aţi tras-o, aţi făcut dragoste. Nici tu nu mai ştii ce v-aţi făcut unul altuia de fapt. De câte ori ajungi prin supermarket şi vezi pe vreun raft vreun pachet de prezervative, zâmbeşti, instantaneu îţi aminteşti de ea. Mereu de ea.

Şi exact acum, când stai lungit lângă ea şi o asculţi cum doarme, îi asculţi respiraţia delicată urcând şi coborând, şi-i simţi trupul la un pas de tine, iar totul doare, totul e dorinţă şi totul e iraţiune, iar noaptea de vară pătrunde pe fereastra deschisă aducând înăuntru mirosul de tei, exact acum ea se ridică brusc în fund şi rosteşte aceste cuvinte.

Totul ar fi extraordinar, dacă tu te-ai numi Kai. Dar tu nu te numeşti Kai, tu te numeşti cu totul altfel, iar ea se pare că a uitat numele tău. Nici măcar nu mai are idee cum te numeşti, ori unde se află, cu cine se află. Probabil că şi memoria lucrurilor petrecute acolo în cameră e ştearsă complet de somnul acela distrugător. Se zice că în somn ţi se refac celulele nervoase, dar auzind numele "Kai" pe buzele iubitei tale, începi să crezi că somnul restabileşte o ordine de dinainte de tine, că reface totul în forma în care te dezavantajează, că îi reface viaţa de acolo de unde n-ar trebui. Că somnul îi şterge toată memoria recentă, revenind la bază, la lucrurile primare, lucrurile din care tu nu faci parte.

Şi după ce spune aceste cuvinte, se ridică greoaie şi stângace, în mod evident încă dormind, şi se îndreaptă înspre undeva, cu un mers automat, de robot. Poate înspre o altă cameră care nu există. O singură cameră, hotel Delmont.

Se opreşte, începând să se trezească. Tu taci, nu spui nimic.
"Cred că am visat ceva" spune şi se aşează înapoi în pat, nesigură.

Şi-a dat seama ce-a spus. Ştie că ai auzit.
Aprinde lumina de la întrerupătorul de lângă ea.
Tu o stingi de la întrerupătorul de lângă tine.
Nu vrei să-ţi vadă faţa.
Ea tace în faţa acestei declaraţii mute.
O simţi aşteptând în întuneric.

Iar într-un hotel, este mereu aşa: întotdeauna se găsesc nişte uşi să se trântească. Uşi, mereu, şi mereu, trântindu-se la infinit. Pac, o altă uşă. Pac, încă una, şi tot aşa. Uşile se deschid, uşile se închid. Te întrebi unde pleacă oamenii ăia, şi de ce continuă să se întoarcă.

Te minunezi, dintr-o dată, cum te chinui, cu câtă înverşunare, să mai smulgi ceva, să mai înnozi ceva, să mai încropeşti ceva din resturi, din firmituri, din te miri ce, şi să-ţi închipui cu seninătate că asta e ceea ce vrei, ceea ce-ţi doreşti, ceea ce ai visat pentru tine.

Iei paharul cu apă de pe noptieră. Odată cu apa călie, îţi intră ceva în gură. Măselele scrâşnesc peste acest ceva. Enervat şi surprins, scoţi obiectul străin. Este verigheta ei. Habar n-ai cum a ajuns acolo.

Ţâşneşti din pat, deschizi fereastra, şi sari de pe pervaz în iarbă. Nici măcar nu ţi-ai dat seama când ai luat cuţitul de pe tava de la dejunul servit în pat. Ca un nebun, începi să sapi cu el găuri în pământ. Nu te poţi hotărî dacă sunt destul de adânci. Nu te poţi hotărî dacă e locul potrivit. Ea stă acum în geam, luminată din spate de lampa din tavan, şi şopteşte ceva ce tu n-auzi. Şopteşte pe un ton jos, calm, cuvintele par lipicioase, sau venind de undeva de departe, ca un ecou nesfârşit.

Îţi termini treaba şi escaladezi geamul înapoi, treabă mai grea decât ai crezut că o să fie. Ea plânge.
"Ce-ai făcut?" întreabă. "Ce-ai făcut?"
E clar că a înţeles ce-ai făcut.

Iese pe uşă aşa cum e, aproape dezbrăcată, şi o vezi în scurt timp în patru labe în iarbă, săpând cu furie cu degetele, răscolind pământul. Plânge din ce în ce mai tare. Se mută apoi în altă parte şi începe să caute în pământ cu unghiile. Orbecăind. Apoi un pic mai la dreapta. Încearcă şi mai departe, plângând resemnat, ori plângând în hohote, pare a oscila mereu între cele două stări.

Iar tu stai pe pervaz şi o priveşti.