Umbrela

Când chelneriţele strânseseră deja totul în jurul nostru şi ne aruncau priviri disperate, m-am hotărât în sfârşit să mă urnesc din loc. Era douăsprezece noaptea. Le-am lăsat acolo pe prietenele mele, mi-am pus pardesiul, fularul, şi am ieşit. Era frig şi noapte şi ploua.

Oraşul arăta superb şi am atins toate gardurile ca să mă conving că e real. Când mi-am zdrelit degetele într-un gard de lemn, am renunţat. Nu era nimeni pe stradă.

Câte o maşină trecea încet, se oprea la intersecţie, apoi trecea uşor mai departe, de parcă ar fi alunecat de la sine pe pavajul ud. Aveam sentimentul că mă aflu pe culmea unui deal şi că privesc lumea de-acolo. Eram intangibilă, deasupra a tot, iar totul era exact aşa cum era de presupus să fie.

Intersecţia părea tot mai departe, cu semaforul intermitent, şi biserica tăcută ridicându-şi turnul cu ceas peste clădirile scunde. Am zâmbit.

Să mă apropii de intersecţie, apoi să fac dreapta şi s-o iau spre cimitirul în apropierea căruia locuiesc, era singura sarcină din lume care îmi ocupa gândurile. Nu mă puteam gândi la absolut nimic altceva. Erau noaptea, răcoarea şi ploaia. Păreau prieteni apropiaţi mie, acolo, să vegheze. Aş fi putut merge ore întregi, străbătând alene strada aceea, care în timpul zilei arăta banală şi funcţională. În timpul zilei, nu mi-ar fi trezit nici măcar jumătate din sentimentele pe care le aveam atunci.

Apoi, ceva neaşteptat a pus capăt acestui flux ascendent de emoţii. O siluetă în întuneric. La intersecţia cu o stradă îngustă, se afla un bărbat foarte înalt, îmbrăcat în negru, cu un copil foarte mic lipit de piept şi cu fermoarul hainei de piele închis peste el. I se zărea doar capul blond, dezgolit în ploaie. Bărbatul căuta ceva pe jos.

Cu foarte mulţi ani în urmă, într-o noapte similară, am aşteptat autobuzul într-o staţie dintr-un oraş la fel de pustiu, împreună cu o tânără care plângea. Nu o cunoşteam. Nu o văzusem în viaţa mea. Stătea la doi paşi de mine şi plângea nestăpânit. Ani la rând am visat-o şi ani la rând m-am trezit la fel de brusc, după acest vis, în toiul nopţii. De ce n-am întrebat-o de ce plânge? De ce n-am întrebat-o dacă o pot ajuta cu ceva?

"Vă pot ajuta cu ceva?"

Bărbatul a tresărit când m-a văzut. Probabil fusese prea preocupat şi nu mă văzuse apropiindu-mă.
"Nu ştiu", a zis.

Vocea lui s-a pierdut pe strada pustie, ca şi cum ar fi alunecat în jos, atrasă de gravitaţie, spre pavajul ud.

"Am căutat o batistă în buzunar", a continuat el, "şi am auzit cum mi-a căzut cheia. Dacă ai fi bună..."

Am început să privesc în jos. Era doar ploaia, făcând asfaltul să arate ca o piele încreţită pe un trup uriaş gri, trupul unui oraş adormit în noapte.
"Luaţi umbrela mea", am zis cu braţul întins. "Fetiţa o să se îmbolnăvească."
"Băiatul. E băiat."
"Băiatul", am îngânat.
"Gabriel, fiul meu."

M-am ghemuit sub perdeaua de ploaie care a început să-mi cadă pe umeri şi păr şi faţă, dar tot n-am văzut nimic. M-am gândit că poate căzuse spre bordură, iar umbra cuibărită acolo din cauza diferenţei de nivel ar putea ascunde acea bucată mică de metal pe care o căutam. M-am apropiat de bordură şi m-am lăsat din nou pe vine. Am început să pipăi cu mâinile lângă bordură. Aveam degetele îngheţate, iar senzaţia aceea de a pipăi bordura, care era cel puţin la fel de rece, era ciudată. Am simţit cum mânecile mi se udă, am simţit părul lipindu-mi-se de faţă, ca şi cum ar fi trecut într-o altă formă de materialitate.

Dintr-o dată, de parcă era vorba de altcineva, am realizat că mi-e frig şi că fac exact asta, pipăi trotuarul pe o stradă pustie, iar un bărbat foarte înalt stă lângă mine şi mă priveşte de la înălţimea lui, ţinându-şi copilul cu ambele mâini.

Apoi a făcut dintr-o dată ceva straniu. Am văzut mişcarea, dar n-am putut s-o opresc. Şi-a ridicat piciorul, şi şi-a aşezat talpa peste mâna mea. Cea la care mă lovisem deja.
"Ce faceţi?!", am strigat.

Nu a răspuns.

"Doare!"

Mi-am întors privirea spre el, dar n-am putut să văd nimic. Chipul lui era ascuns de întunericul nopţii. Slaba lumină care răzbătea până la noi de la iluminarea stradală, abia dacă-i desena conturul siluetei.

"Doare!", am strigat şi mai tare.

Iar atunci el şi-a luat piciorul. A stat un moment privind spre mine, apoi s-a răsucit şi a plecat. Nu m-am mişcat. Am stat acolo cu mâinile strânse între genunchi şi piept, aşteptând să se îndepărteze.

Când am văzut că face la stânga, m-am ridicat şi am luat-o din loc. Ajunsă la intersecţie, am privit cu teamă în direcţia în care o luase el. Nu era acolo aşteptându-mă. Strada era pustie. În mijlocul străzii, umbrela mea.

Primul impuls a fost acela de a mă duce s-o recuperez. Am făcut câţiva paşi, dar o maşină a apărut ca de nicăieri de după colţ şi m-a claxonat. Pentru că m-a ocolit, a lovit umbrela. A îndoit-o un pic, dar nu a distrus-o. După ce a trecut maşina, am mai făcut câţiva paşi. Exact în momentul acela, o pală de vânt a mutat umbrela şi mai departe, spre centrul intersecţiei.

M-am oprit şi am privit-o.

Am simţit întunericul strângându-se în jurul meu, îndesindu-se într-o fracţiune de secundă, ca o avertizare, ca şi cum jumătate de oraş şi-ar fi stins brusc luminile la comandă. Privind mai departe obiectul care-mi aparţinea, am căutat în minte măcar un motiv raţional pentru care să-l las acolo. N-am găsit. Cu toate acestea, n-am avut curajul să fac nici măcar un pas înainte. Mi-am îndesat mâinile în buzunare şi am ridicat capul să simt ploaia alunecându-mi pe faţă.