Micul lord creşte mare

După o săptămână de răceală dată de mult prea scurta lui vacanţă, perioadă în care am fost "recompensaţi" cu tăceri lungi şi priviri crunte, simt cum lucrurile revin încet-încet la normal. Ba mai mult decât atât! Am impresia că-l văd cum creşte, cum devine pe zi ce trece mai cuminte, mai cumpătat. Lucru care mă şi bucură, dar mă şi înspăimântă în acelaşi timp.

Oare cum voi face faţă din toamnă, când o să-mi spună educatoarea cât de cuminte e băiatul meu zi de zi? N-o să mă plictisesc? Te pomeneşti că mă voi putea încumeta să-l duc şi la teatru pentru oameni mari sau la operă, fără să-mi fie teamă că va face concurenţă protagoniştilor. Ori că vom putea colinda liniştiţi muzeele, fără să alergăm de bezmetici pe coridoare până când ne trezim luaţi de câte o aripă şi orientaţi spre ieşire.

Adevărul e că nu prea ştiu ce mă aşteaptă. Sunt conştientă de faptul că ne apropiem de un prag, că ni se pregăteşte o schimbare, dar oricât m-aş căzni nu pot intui în ce direcţie o va lua. Matei e imprevizibil.

Nu mai departe de ieri dimineaţă, de exemplu. Aud cum dă brusc de perete uşa dormitorului nostru, deşi a fost rugat în repetate rânduri să nu mai facă asta, îl simt cum sare în pat, lucru care, tot aşa, i s-a interzis cică, apoi cum se cuibăreşte între noi şi îi dă drumul:
- Te iubesc, mami! Te iubesc, tati!

Eh, mai ceartă-l dacă poţi! Nu numai că ne-a îngheţat pe buze orice reproş legat de tropăielile lui mult prea matinale (ne-a trezit la şapte dimineaţa) ori de săritul în pat (ne-a distrus deja toate arcurile saltelei), dar ne trezim că ne cuibărim amândoi lângă el, unul la dreapta, altul la stânga şi îi răspundem, fericiţi, în cor:
- Şi noi te iubim, Matei!

Stăm aşa, îngrămădiţi unul în altul, câteva secunde bune şi nu ne vine nici să ne dezlipim, nici să ne credem urechilor. Matei nu e genul de puşti lipicios, mămos, şi i se întâmplă atât de rar să facă asemenea declaraţii, încât atunci când răsar prin preajmă, încercăm să profităm din plin de ele.

Nu trece mult însă şi lucrurile iau o altă întorsătură, firească până la urmă, dar greu de prevăzut pentru noi în acele clipe de mare tandreţe.
- Gata, la o parte. Acum plec! A fost amuzant, dar mi-e prea cald deja!

După cum vă spuneam, niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Mai nou, nici măcar în parc, unde deja avem tabieturile noastre şi ştim ce ne paşte la fiecare leagăn ori groapă de nisip, nu mai putem fi siguri de nimic...
- E turnul meu de nisip!
- Matei, de ce ţipi la el? E un bebeluş, nici măcar nu poate să-ţi răspundă!
- Dacă nu poate, n-are decât să stea acolo, la groapa celor mici.
- Ştii că nu există o asemenea groapă, parcul e al tuturor, încerc să-l potolesc.

Nu mă agit prea tare, fiindcă ştiu că-i plac la nebunie bebeluşii şi că, de regulă, altercaţiile majore au loc între el şi copiii de şcoală sau măcar cei de vârsta lui. Unde mai pui că ne înnebuneşte în fiecare zi să-i facem sau măcar să-i cumpărărm şi lui unul din acesta mic, dacă "nu ne descurcăm altfel".

De data asta însă, ca niciodată până acum, lucrurile o iau complet razna. Matei toarnă o găletuşă plină de nisip pe pantofii bunicii bebeluşului, îi distruge micuţului castelul - care, să fim înţeleşi, era al lui şi ăla mic n-avea ce căuta acolo! - după care ne retragem pe bancă, să ne liniştim.

În loc să-i dau "o bătaie bună", cum fusesem sfătuită de bunica agresată, ori, vorba lui Daniil Harms, un şut în fund şi o ciupercă în mână, îmi adun bruma de forţe de care mai dispun încă şi îi ţin, calm, o predică. Şi spre surprinderea mea de data asta chiar funcţionează.

Bănuiesc că a fost vorba de voce, de tonul folosit, fiindcă n-am îmbunătăţit deloc conţinutul, chiar dacă acesta, de regulă, nu dădea roade. Sau poate a fost vorba de urechea micului ascultător şi de căpşorul lui din ce în ce mai raţional.

Cert e că până la urmă, îmi spune, ca niciodată:
- Mulţumesc că m-ai calmat, mami! Îţi promit că n-o să se mai întâmple.

Ce să mai zic? Mai că încep să-l cred...

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.