O amintire tristă (I): Piggy / Mobi / Ață

Textele din seria O amintire tristă au fost scrise ca test pentru intrarea la cursul de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (15 septembrie - 15 noiembrie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Cerință: Scrie un text de maxim o pagină, având ca subiect o amintire tristă.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat)."


Mi-a trimis un mesaj scurt și s-a semnat iar cu porecla pe care i-am dat-o când aveam nouă ani. Nu știu dacă face asta ca să-mi strice ziua sau pentru că acum, după atâta timp, o amuză întâmplarea. Mie îmi urcă fierea în gură de fiecare dată când văd numele Piggy scris pe ecran. Mai ales dacă e însoțit de inimioare și de grijuliul "a ta soră mai mare". De parcă aș avea o altă soră în afară de ea. Mai am trei frați, născuți și ei înaintea mea. Niciunul nu-și semnează mesajele în vreun mod deosebit. Și niciunul nu mânca dulciurile pe ascuns, așa cum făcea ea. Se oprea în scara blocului și înfuleca napolitane întregi, în picioare, în fața cutiilor poștale și-a afișierului cu datornici. I-am găsit de nenumărate ori ambalajele mototolite prin fundul genții de lucru și-n buzunarele strâmte ale blugilor. Cu toate astea, n-ar fi trebuit să o strig Piggy. Cel puțin nu așa de insistent și răuvoitor. Dar nu m-am gândit atunci că o poreclă poate distruge viața unui om. Pentru că da, ea n-a mai fost aceeași de când Dan a început să o strige și el Piggy, Piggy, și să guițe ca un porc. În loc să-i răspundă și lui, cum răspundea tuturor, trimițându-l la origini, s-a închis în camera pe care o împărțeam și a plâns. A rupt posterele cu Michael Jackson de pe pereți și a izbit o casetă cu pumnul, de am găsit o rotiță cu bandă maronie sub pat, câteva luni mai târziu. A distrus și foile dictando pe care traducea melodiile pentru Dan, care habar n-avea de engleză. Cred că atunci am realizat că-i o treabă serioasă. Dar am continuat să o strig Piggy încă vreo doi ani. Și parcă am contribuit la gabaritul ei, cumva. Azi când aud pe cineva că-i spune Piggy, simt ca un junghi în inimă. Mai ales că n-a mai tradus nimic pentru nimeni. Nici nu s-a măritat. Cred că porecla de Piggy i-a frânt inima. Sau poate că totuși nu și-a luat partener pentru că, de fapt, nu-i plăcea să împartă dulciurile.


Din cauza unei displazii, labradorul nostru Mobi suferea la 14 ani de dureri imense. Ceea ce a început cu o noapte la urgență când avea 9 ani, s-a transformat spre final, în vizite zilnice pentru tratamente paleative. Am chemat într-un final crucea albastră - ambulanța veterinară cu servicii inclusiv de eutanasiere.

El a fost pentru mine un mentor și pentru familie un sprijin. A avut răbdare cu noi, m-a învățat să fiu tată înainte să fiu, am învățat din greșelile pe care mi le-a îngăduit, lecție cu lecție să fiu mai bun. Un mentor pentru ziua în care am devenit tată cu adevărat, când a apărut fiica mea și eu am avut deja învățată răbdarea și perseverența.

Pare decent, pare un gest nobil, pare că e finalul pe care și-l dorește orice cățel, lângă familie, fără durere, nu? Așa mi-au zis toți prietenii de altfel, toți iubitorii de animale, toată familia.

Dar eu știu mai bine..

A fost o zi pe care conștient am ales să o transform în traumă. Am ales să fiu "ăla rău". Era cățelul meu. Era decizia mea. Ziua în care a venit injecția, știam că nu e decent, nu e nobil, nu e un final pe care-l merita, doar eu știam. Trebuia să fiu fiul pe care l-a crescut din tată, trebuia să mai încerc, trebuia să-mi fac timp pentru el chiar dacă lucram mult, trebuia să plătesc oricât ar fi fost necesar pentru el, și da, chiar și dacă era doar pentru câteva luni în plus, așa ar fi făcut un fiu pentru tată. Dar nu m-a învățat încă lecția asta.

Am ales injecția. Probabil ca un ultim eșec de învățăcel, o ultimă lecție, pe repede înainte, că nu mai era timp, trebuia să învăț ca să nu renunț niciodată la fiica mea.


Bărbatul meu de la un timp parcă nu mai e același om, vorbesc cu el și e cu gândul aiurea, stă zi-lumină la calculator, cică lucrează la nu știu ce prototip. Dacă nu e cu ochii în ecran, e cu băieții la o bere și-un șeptică, undeva prin cartier. Are un hanorac maro pe care îl poartă, că e cam rece pe acolo, de la aer condiționat. Când vine acasă îl ascunde într-o plasă. Am vrut să-l bag la spălat și mirosea puternic a spray. Eu cred că are o legătură cu altă femeie.

Îmi trebuie o buruiană să-i treacă și să se întoarcă la mine sau ceva să-i pun în băutură curvii ăleia, că o să aflu eu cine este, sau să-i lege picioarele să nu mai meargă la ea. Asta i-am spus vrăjitoarei.

În aceeași seară ne-am certat îngrozitor. Nu mai știu de la ce ne-am luat. Puțin mi-a păsat că zbieretele se puteau auzi la vecini. El mi-a zis "vacă frigidă și proastă". Și eu am urlat tot felul de lucruri. Dar, când a scrâșnit printre măsele: "Taci în aia a mă-tii, că-ți... una de nu te vezi!", n-am mai putut, am deschis geamul de la sufragerie și am aruncat porcăria de pulovăr care duhnea a parfum de muiere și i-am zis să se ducă după el.
"Rămâi dracu' singură, pitică crăcănată!" mi-a strigat și a plecat.

Puțin după miezul nopții au început să urle sirenele și tot cartierul îndată a fost în picioare, ca la cutremur. Tremura văzduhul spintecat de semnale luminoase ascuțite. Înspre dimineață am aflat, odată cu întregul bloc, că a pocnit o butelie și a fost explozie la Seven Horses, acolo unde juca șeptică omul meu.

Am plâns și am izbit cu pumnii peretele insensibil și i-am cerut socoteală lui Dumnezeu, până mi s-au tăiat picioarele și n-am mai știut de mine.

Când mi-am revenit eram în patul din dormitor și prin ușa închisă auzeam voci venind din bucătărie, parcă rosteau, în canon, când rugăciuni, când vorbe de ocară. Unele îmi păreau cunoscute, trebuie să fi fost vecine de pe scară. Nu le-am întrebat ce caută în casa mea și nici de ce scotocesc printre lucruri. Una din femei a întredeschis ușa și a băgat capul. Era vrăjitoarea la care am fost să-mi dea leac de dragoste. Avea o basma neagră cu buline albe.
"Îți aduc imediat ața", a spus. "Ce ață?" am întrebat și femeia mi-a întins o papiotă mare, neagră.

Culcat lângă mine, bărbatul meu, îmbrăcat cu pantalonii negri de stofă, stătea drepți, ca la armată, doar că era întins în pat.
"Dacă nu-i legi picioarele va veni după tine, să te ia!", m-a avertizat o bătrână.

Atunci m-am trezit. A sunat mobilul. Când a tăcut, ecranul telefonului s-a făcut negru. Negru ca mormântul.
- Am scris tot ce mi-am amintit că s-a întâmplat. Dacă semnez, îmi dați drumul?