O amintire tristă (II): Despre tristețile mele / Zâmbetul tovarășului / Când nu ieși din zona de confort

Textele din seria O amintire tristă au fost scrise ca test pentru intrarea la cursul de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (15 septembrie - 15 noiembrie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Cerință: Scrie un text de maxim o pagină, având ca subiect o amintire tristă.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat)."


Amintire tristă? Nu știu ce să-ți spun. Nu știu ce-ai vrea să-auzi?
Despre cum am avut inima frântă? S-a întâmplat de câteva ori, dar doar pentru că m-am îndrăgostit de cine nu trebuia. Bineînțeles că nu meritau. Dacă ar fi fost ceva de capul lor, și-ar fi dat seama cum sunt și m-ar fi iubit. Am spus iubit? Adorat e mult mai potrivit.
Eșecurile mele? Nici nu sunt sigură c-au fi fost chiar eșecuri. Nu știam ce vreau. Asta e: era greșit ce-mi doream. Probabil că succesul ar fi fost dezastruos.
Înmormântările la care am fost? Erau morții altora. Toți bătrâni și nici nu-i cunoșteam prea bine. Niciuna a mea. Haha. Bunăoară, știi care e primul lucru pe care l-am făcut anul ăsta? Am fost la înmormântarea unei mătuși care avea nouăzeci și șapte de ani. Își dorea să prindă suta. N-a apucat.
Lucruri triste mi s-au întâmplat demult și de-atâtea ori încât de-acum mi se par și un pic caraghioase. Și mai ales, mi se pare că e mai bine că a fost așa.
Amintire tristă? N-am niciuna. Toate care îmi vin în minte sunt ale altora. Și în plus, ne cunoaștem de prea puțin timp ca să doresc să-ți împărtășesc ceva atât de intim ca o tristețe.


Din ultima bancă s-a auzit ca un fel de premoniție: "A căzut Ceaușescu!". Profesorul s-a întors și a țintit cu privirea un petic de var de deasupra tablei. Acolo, până nu cu mult timp în urmă, cu un rictus împietrit care producea fiori, se afla tabloul tovarășului. Acum era undeva pe jos, făcut țăndări și cioburi. Căderea a fost însoțită de groaza privirilor tinere. N-a fost cutremur, am apucat să constatăm, numai tovarășului nu-i ardea de stat locului. Glasul elevului din coada clasei și tonul ireverențios au produs un val de frig instantaneu. Dintre toți, poate cel mai îngrijorat eram eu. Profesorul, aparent calm, l-a luat deoparte pe cel ce se trezise vorbind neîntrebat și-i atrăgea atenția la limbaj: "Mult iubitul și stimatul...". Ideea că am avut un rol nemijlocit îmi inoculase deja spaima în corp. Pesemne va veni un securist, se va face anchetă, proceduri, declarații, dosar. Cea mai cruntă sperietoare, dosarul. Așa tânăr și cu dosar, maică? O infirmitate care te urmărește toată viața. Cunoșteam ce însemna asta din familie. A avut și bunicul. Orice securist se acoperă de hârtii. Drumul până la mine nu era greu de străbătut. Au metodele lor de a te face să vorbești, dacă se ajunge acolo. Sper să nu.

Cu câteva zile în urmă, în clasa respectivă, noi doi, eu și colegul de bancă, am fost elevi de serviciu. La sfârșitul orelor aveam de măturat, șters tabla, scos gunoiul de prin bănci. Colegul se apucase hărnicește de treabă, în schimb eu îmi îngăduiam câteva momente de relaxare. Ora anterioară s-a nimerit să avem sport și adusesem mingea de fotbal cu mine. Mă distram la tablă. Am desenat un fileu cu creta și-mi imaginam un joc de tenis cu piciorul. N-a durat mult până când mingea s-a înălțat, luată de o forță nevăzută, și a izbit cu putere exact în tabloul de deasupra tablei. Am simțit cum, odată cu tabloul, se prăbușește tot cerul peste mine. Realizam gravitatea situației mai bine decât colegul care începuse cu glumele de doi bani. Legea gravitației mă putea trimite direct la școala de corecție. Ha, ha! L-am lăsat să vorbească singur și am zbughit-o către cel mai apropiat atelier de geamuri și oglinzi. În grabă, măsurasem cu palma dimensiunile tabloului pentru a da comandă. Geamgiul mi-a înșfăcat economiile, îmi ajungeau doar pentru foaia cea mai subțire, bună și aia, și la scurt timp mă întorceam grijuliu, cu geamul între două bucăți de hârtie, să nu mă taie la degete. Dar, vai! Aveam să constat că nu făcusem cea mai fidelă măsurătoare. La indicațiile mele, sticla a fost tăiată mai mică decât rama. Colegul mă exaspera, îmi venea să-l strâng de gât. Era plin de sfaturi nesolicitate, cum ar fi să mă întorc la atelier, cu portretul paradit sub braț, pentru a-i lua dimensiunile exacte lu' Nea Nicu. Drept compensație pentru cât mă necăjise, am reușit să obțin o promisiune din partea lui: "Mucles". Până la urmă am înțepenit geamul doar un pic, cât să nu iasă din ramă, și l-am potrivit binișor în cuiul de deasupra tablei. N-a rezistat acolo decât trei zile.


Când vorbesc cu Sara la telefon e tristă. Tristă pentru că e măritată, spune ea. Și începe să îmi povestească cu năduf despre ultima pățanie a soțului ei. Soțul ei e un bărbat introvertit și nesociabil care a terminat o facultate, un master, iar în prezent a trecut în anul II la o altă facultate. Cum a ajuns atât de departe neavând pile sau prieteni, nimeni nu știe... De trei ani Sara s-a tot ținut de el să dea examenul de Titularizare. Anul ăsta, după multe certuri și insistențe s-a prezentat la examen și l-a și luat cu notă mare. (făcându-mi parcă în ciudă, căci eu l-am luat cu 6). Deși soțul Sarei lucrează mai mult de opt ore pe zi, pe un salariu mizer, fiind tratat fără respect și desconsiderat de colegi, continuă să lucreze acolo. Sara își răcise gura până atunci cu el pentru a-i demonstra avantajele de a lucra în sistemul de învățământ: faptul că nu mai lucrează de la 8-5, are un salariu foarte bun și multe vacanțe, deci timp berechet să se ocupe de a doua facultate (și de alte pasiuni). Ieri îi spune Sarei că a hotărât să ia doar jumătate din norma de la catedră și să rămână tot la locul lui de muncă actual. Asta însemnând că va lucra două zile la școală și că restul va recupera după programul de serviciu. Sara i-a explicat faptul că dacă ar mai fi luat o zi la școală ar fi avut în trei zile același salariu pentru care muncește în prezent o săptămână întreagă. Însă el a fost de neclintit. După alte multe certuri soțul ei a dezarmat-o complet spunându-i că a ales postul care era permanent. Aici Sara a izbucnit în rafale de lacrimi, nemaiputând să țină în ea, părând că se îneacă la telefon și rămânând fără aer. Când în sfârșit și-a revenit mi-a spus: "Să nu te măriți niciodată!" și a închis telefonul.