Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Cerință: Scrie un text de maxim o pagină, având ca subiect o amintire tristă.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat)."
Rușinea
Mihaela Bunea
Mihaela Bunea
Mă dau pe un leagăn și simt mirosul cald al mării, am vreo doisprezece ani. Sunt cu părinții mei la mare. Doar noi trei. Nu avem momente de bucurie, sau veselie, sau nu-mi aduc aminte de ele. E totul atât de normal de parcă nici nu suntem în vacanță. Fiecare zi pare ca o duminică plictisitoare în familie. Nu râdem dar nici nu ne certăm. Doar trăim. Marea e singura pată de culoare și bucurie din zilele acelea. Înot uneori cu tata mai departe în mare și îmi place cum mă simt protejată de prezența lui. Nu mi se poate întâmpla nimic rău dacă el este acolo. Mamei îi place să stea la plajă până i se înnegrește pielea, nu am înțeles niciodată plăcerea asta a ei de a sta nemișcată pe un cearceaf unde totul devine fierbinte. Mă întind lângă ea și în câteva minute pielea și părul parcă îmi iau foc. Nu am răbdare, vreau iar în apă, tata nu mai are chef, povestește cu un domn de lângă noi. Tata e mereu prietenos cu toți necunoscuții, râde și spune bancuri, mi-e ciudă pe toți oamenii străini cu care râde, aș vrea să râdă cu mine, nu cu ei. Mie de ce nu-mi spune glume?
O întreb pe mama dacă pot merge să-mi iau o înghețată. Se ridică chiaună de pe cearceaf și scoate o bancnotă din geanta ascunsă sub un prosop și mi-o dă:
- Vezi, ai grijă să-ți dea bine restul înapoi. Ia-mi și mie una în vafă.
Țin în mână o bancnotă de cinci sute de mii, sunt mulți bani pentru mine, nici nu-mi aduc aminte să fi avut vreodată atâția bani în mână. Sunt mândră, flutur bancnota și o privesc în soare, apoi mi se face un pic frică să nu mi-o fure cineva, o adun și-o ascund în palmă. E nou-nouță, e comoara mea și anticipez cu bucurie momentul când voi primi înghețata.
Ieșirea de pe plajă spre cele câteva magazine este un culoar plin de soare și căldură, este aleea ce leagă plaja de hoteluri. Tunelul de lumină prin care treci mereu dimineața înspre mare. La un moment dat, înainte de magazin, văd mulți oameni adunați în jurul unei mese. Sunt curioasă și mă apropii. Joacă unii ceva cu o bilă și niște pahare, o tot ascund și-o scot de sub ele spunând în continuu "hai la alba-neagră, hai să joci". Mă uit câteva minute la ei, mi se pare atât de ușor să spui unde este mingea, sub care pahar. Încep să ghicesc din glumă, ca un copil prost care nu se poate abține, apoi șmecherul cu pahare mă întreabă dacă vreau să joc banii pe care îi am în mână, mă amăgește că pot câștiga și alții. Nu știu exact ce mi se întâmplă, eu nu vreau bani, vreau doar înghețată, dar mă prostește să-i pun pe masă, este un pic de haos acolo, nu mai sunt atentă la pahare, mă uit la bancnota mea nou nouță pe care șmecherul mi-o tot atinge. Când ghicesc, nu e mingea sub paharul ăla, gata, zice el, ai pierdut și-mi ia banii. Unii mă împing în spate, începe un joc nou. Eu nici nu știu ce mi s-a întâmplat, simt doar o furie imensă că mi-a furat banii și-mi vine să zbier. Am gura încleștată, nu pot spune absolut nimic. Niciun sunet nu iese din mine. Căldura de acolo devine sufocantă, oamenii din jur miros urât, a transpirație, a țigări și a sare. Așa miroase acum furia în viața mea. Apoi furia se transformă în rușine și frică. Ce-o să spună ai mei că am pierdut banii ca o proastă? Cum le spun?
Merg spre ai mei prin tunelul de lumină așteptându-mi penitența. Ce cuvinte să aleg, cum încep să le spun ce am pățit? O să mă certe groaznic, parcă asta e tot ce contează acum, să nu mă certe ai mei prea tare. Ajung lângă ei pe plajă, încerc să le spun ceva, nici nu sunt atenți la mine, încep să plâng isteric, se uită amândoi la mine și zbier:
- Am pierdut banii la un joc cu pahare, nu-i mai am, mi i-au luat. Îmi pare rău, îmi pare rău...
Le văd privirea furioasă, tata strigă la mine:
- Cum adică ai pierdut banii?
Îmi vine să intru în pământ de rușine, mă arunc pe cearceaf plângând în hohote și-mi pun un prosop în cap. Mă sufoc de atâta rușine și dezamăgire, căldura devine îngrozitoare, parcă ard peste tot. Nu știam că rușinea îți poate arde pielea mai intens ca soarele de amiază. Nu mai simțisem așa ceva niciodată. Aș fi vrut să dispar, să nu mai exist și să nu mai simt tumultul acela din gât care mă sufocă, ca un animal sălbatic care-mi rupe din piept, apăsându-mi gâtul, stăpânindu-mi corpul. Plâng încontinuu vreo oră, în timp ce aud ca prin vis povestea tatei care s-a dus să se certe cu bișnițarii, nu a reușit să ia banii înapoi, s-a întors și mai nervos. Nu-mi mai spun nimic, nici măcar nu mă mai ceartă, sunt și ei surprinși de reacția mea, de prăbușirea mea totală pe plajă.
Mama îmi spune să nu mai plâng că o să mi se facă rău, asta este, sunt bani pierduți, nu mai avem ce face.
În drumul de la plajă spre hotel, trecem pe lângă grupul de șmecheri, unul îmi face cu ochiul, nu-mi vine să cred că mi-am ridicat privirea spre el. Inima îmi bubuie, o simt în gât.
Nici măcar nu m-am ales cu o înghețată în ziua aceea, lucru care ar fi răcorit măcar un pic amintirea asta "fierbinte".
Acum, partea din mine în care trăiește rușinea, are trup de copil, consistență de nisip și miros sărat de mare. Are gustul jocului alba-neagra.