O amintire tristă (IV): Chiaroscuro / Un vis

Textele din seria O amintire tristă au fost scrise ca test pentru intrarea la cursul de scriere Wannabe - Fabrica de Scriitori al lui Mihai Buzea (15 septembrie - 15 noiembrie 2024). LiterNet va publica o parte din textele scrise în cadrul acestui curs.

Indicațiile lui Mihai Buzea pentru acest test au fost:
"Cerință: Scrie un text de maxim o pagină, având ca subiect o amintire tristă.
Atenție! NU o proză scurtă scrisă la persoana a treia, ci o amintire personală, scrisă la persoana întâi. Reguli de redactare: font Times New Roman de 14, spațiere la 1,15 rânduri, titlul aliniat la stânga, textul aliniat la stânga (nu centrat)."


Voalul îi acoperea chipul alb într-un mod cu totul nenatural, oferindu-i un aer de păpușă de jucărie contrafăcută. Eram doar la a doua mea înmormântare, dar, față de prima întâlnire cu un sicriu deschis, în care se regăsea o bătrânică măruntă și uscată aflată la sfârșitul firesc al unei vieți lungi, mă regăseam alăturat unui trup mult prea tânăr, pe care aș fi putut foarte bine să îl văd alergând sănătos în curtea școlii mici, sau jucând elastic în fața blocului cu doi tei. Dar, de parcă realitatea se plictisise să mai fie normală, acest corp crud și familiar, al unei fete cu doi sau trei ani mai mare decât mine, îmbrăcat înainte de vreme în haine de mireasă, stătea pregătit să fie așezat pentru totdeauna sub pământ. Sfârșitul venise pentru sora unui coleg de clasă, sau, mai bine zis, sfârșitul venise pentru familia ei. Pentru ea, aflată la pat de peste o treime din scurta sa viață, venise odihna. Era pentru prima dată, și singura, de atunci, când am fost acasă la acel coleg. La fel ca astăzi, în orașul copilăriei mele nu exista capelă, și, conform obiceiului, mortul era ținut în casă pentru trei zile. În unele cazuri excepționale, exercițiul funebru putea fi prescurtat sau prelungit cu o zi, dar, negreșit, cel drag rămânea la vedere, în sânul familiei, pentru priveghere și pentru diferitele descântece premergătoare despărțirii definitive. Nu cred că am avut absenți la lecția despre moarte, sau, cel puțin, nu cred că doamna învățătoare i-a trecut în catalog. Sigur, nu ne-a obligat nimeni să intrăm până lângă sicriu, dar copiii de școală generală sunt nemiloși unii cu ceilalți chiar și-n fața morții. Rând pe rând, toți cei care nu am vrut să fim considerați fricoși pentru tot restul vieții noastre ne-am regăsit, cel puțin pentru câteva clipe, în clarobscurul camerei de zi mobilate sumar, personaje de fundal într-un Las Meninas trist, pictat nu de un Velàsquez iertător, ci de un Caravaggio tenebros, un tablou funest înrămat de patru scânduri de brad lăcuite.


Cerul era fierbinte ca smoala, albastrul devenise negru ca valurile mării. Încotro merg încă nu știu, m-am trezit cu ochii Laviniei în minte, se holbau la mine de deasupra obrajilor rotunzi cu pomeți rozalii, iar părul ei negru atârna delicat pe lângă urechi și m-am gândit că mă cheamă prin vis să iau o bere de la ea. Nu era în spatele tejghelei unde o vedeam aproape zilnic, îmi apăruse în vis undeva într-o pădure, într-un loc cu mulți copaci, sălcii, chiparoși, putea fi în lunca râului sau pe marginea unui lac.

Drumul pietruit simțea și el zăpușeala, se vedea aerul care dogorea în depărtare, iar eu mă apropiam chiar de locul spre care mă ducea visul, răspântia aceea de unde trăisem nenorocita aia de clipă cu tatăl ei. Încercasem să uit, dar simțeam cum stomacul mi se strânge, cum mâinile nu-și mai găsesc rostul pe lângă corp și se mișcă tot mai agitate, de parcă încearcă să mă facă să merg mai repede, să trec odată și odată mai departe. S-au scurs totuși unșpe ani și încă îmi era greu, uneori reușeam să îmi văd de drum fără să simt nimic, să merg înainte, ca printr-un tunel și să nu mă uit la crucea cea mică de fier, șanțul și intersecția aceea de ulițe pierdute, prăfuite, uitate. Timp de un an încă vedeam urme de la roțile căruței pe iarba de pe marginea drumului, urme de când calul lui Ionete a făcut la dreapta în galop și căruța s-a strâmbat și ea brusc, aruncându-mă pe mine pe iarbă și pe nea Marin pe drumul pietruit. Într-o zi mi s-a părut că am văzut și pete de sânge. Pete care apăruseră de nicăieri, în ziua aia nu a curs sânge. Era sângele meu.

Eram prăvălit în șanț. Fusesem azvârlit din căruța lui Ionete care dădea din bici ca un nebun, corpul meu sărise peste obloane ca o jucărie îndoită. Cu cotul julit și pantaloni rupți încercând să mă ridic îl văzusem pe nea Marin mic de tot, cu burta în sus și cămășa scoasă din nădragi, stătea pe spate cu mâinile împrăștiate pe drumul din pietre, când ne-am apropiat de el și eu și Ionete am tresărit, dormea, niciun mușchi nu se mișca, niciun gest, stătea cu ochii închiși pe spate. Respira. A venit salvarea într-o jumătate de oră și l-au dus, peste câteva ore am aflat că a murit. Azi eram înapoi, când eram un țânc de clasa a șaptea și mă grăbeam cu Ionete și nea Mărin să ne ducem să-i vedem sculele de pescuit.