Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste pe minim o pagină și pe maxim trei. / Absolută libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Mare atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Făceți-vă curaj și nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere. / Întrebați-mă orice. Nu există aici sfială, jenă sau «Mi-e rușine să întreb, să nu creadă Buzea că...»; absolut orice întrebare este LEGITIMĂ!"
La fel ca amintirile
Eliana Castor
Când ajung pe aleea din fața blocului, Victor îi întinde Mirelei sacoșa din care se vede ieșind colțul rumen al unei franzele și păstrează doar punga maieu.
- Intru la ea să-i duc iaurturile, tu ia-o înainte și du-te sus. Ne vedem în câteva minute.
- Imhî, zice femeia, mutând plasa dintr-o mână în alta.
E grea și mânerele albe de plastic i-au lăsat o urmă adâncă în palmă, la concurență cu linia inimii. Bărbatul se oprește în fața treptelor la intrare, se uită spre geamul de la etajul întâi, care e deschis. Caterina se află, ca de obicei, la postul de observație. Îi face un semn scurt din mână, dar ea nu-l bagă în seamă, pare că atenția i se îndreaptă spre dunga orizontului, acolo unde abia se ghicesc, întunecate, liniile ondulate ale dealurilor. Acolo era odată casa părinților ei. Casa din deal.
Mirela trage cu ochiul spre doamna Caterina. De afară i se vede doar capul. Părul sârmos, vopsit în culoarea morcovului îi dă o alură de paiață. Nu arată chiar de speriat, își face ea curaj, oftează, apoi pune plasa jos, sprijinind-o între picioare și potrivește cartela la interfon. Ce naiba, doar e aproape soacră-sa! Pe casa scării miroase a mâncare de varză. Probabil răcoarea după-amiezii de toamnă a fost cel mai bun potențator de aromă și, acum când seara e aproape, mirosul încă se simte puternic, ca și când s-ar fi lipit de uși și de pereți.
Victor urcă, tot câte două, treptele până la primul etaj, rotește de două ori cheia-n yala de sus și intră în casă, graba îl face să se împiedice de covorul gălbejit din iută bătrână așezat în fața ușii.
- Săru-mâna! Ce faci, mamă? întreabă, deschizând ușa bucătăriei unde dă peste Caterina care scrie ceva într-un carnet.
- Iar au dat drumul la duș ăia de deasupra, zice Caterina, toată ziua stau ca rațele și, după aia, mie îmi vine de plată consumul la apă 20 de metri. Mâine mă duc la asociație să fac reclamație.
Deasupra stă el. Bărbatul zâmbește. Și-o imaginează pe Mirela sub jetul fierbinte.
- Am intrat la plăcintărie și am luat niște merdenele, spune întinzându-i punga de hârtie în care se răsfățau două plicuri pudrate cu zahăr din abundență.
- Da, da, o să mănânc o bucățică.
- O bucățică? Nu ziceai tu că pe prima nici n-o simți la gust, abia de la a doua începi să ai o idee?
Caterina le cântărește din ochi, una are foietajul umflat ca o pernă, pe aceea o apucă. Când s-o ia pe a doua, rămâne o clipă pe gânduri.
- Oare lui Ticu nu-i fac rău? Astea ridică glicemia urât de tot...
Victor se uită pieziș, știe pe pielea lui că ranchiuna rezistă în timp mai mult ca orice afecțiune. Ăl bătrân murise în urmă cu vreo zece ani, dar maică-sa îl pomenea tot mai des în ultima vreme.
- Victoraș, mamă, e vreun individ care s-a mutat, de curând, pe scară la noi? M-a salutat unu' înainte, avea o geacă maro ca asta de pe tine.
- Nu știu, nu m-am întâlnit cu nimeni când am venit. Dar, tot ce-i posibil, eu nu stau cu ochii pe geam, zice el, răsuflând ușurat că Mirela a trecut neobservată.
Femeia molfăie și ultima bucățică de plăcintă.
- Ai luat și iaurt?
- L-am pus în frigider, iaurt cu fructe de pădure.
- Așa, așa, Caterina plescăie din buze și-și reia postul de observație de la fereastră. Acolo are un scaun înalt pe care se cațără, destul de agilă.
Bărbatul scoate din buzunarul gecii o pungă de hârtie, cu însemnele farmaciei.
- Și am cumparat de la "Catena" două-trei pastile de cap, cum ai cerut, da' nu algocalmine, că alea nu se mai fac și ceva alifie pentru genunchi. Unde ți le pun, ca să-ți fie la îndemână?
- În cameră la mine, lasă-le pe noptieră.
Când intră în dormitor, Victor e izbit de un miros stătut, ca-n cutia cu nisip a mâțelor. Deschide geamul de un lat de palmă, atât cât îi permite perdeaua. Pe noptieră conviețuiesc împreună o pereche de ochelari vechi, fără un braț, un pachet de șervețele, o carte de rugăciuni, o cutie de chibrituri nouă-nouță și o veioză fără abajur. Chiar pe colț e o cană cu ceva lichid gălbui pe fund, rămasă probabil de dimineață. Bărbatul stă o clipă descumpănit, apoi trage sertarul. Și acolo sunt multe lucruri, dar le dă mai într-o parte, făcând loc și înghesuie punga de la farmacie. Când să-l închidă, ceva se prinde între cele două margini și opune rezistență. E o fotografie veche. Nici nu se uită la ea, o scoate și o îndeasă la loc, pe deasupra, bombănind: "Ce cartonul dracului!"
Ia ceașca de pe noptieră, să o ducă în bucătărie, fără să bage în seamă cercul mai închis la culoare lăsat pe suprafața de lemn. O găsește pe Caterina în aceeași poziție în care o lăsase, încă ocupată cu merdeneaua.
- Hai, că mă duc la mine, sunt rupt de oboseală, zice bărbatul și iese fără niciun alt cuvânt. Ușa se închide automat în urma lui.
Mare noroc a avut cu garsoniera. Cu puțin timp înainte de a se muta, încă nu terminaseră cu actele, a cunoscut-o pe Lenuța. Blondă, minionă, cu pistrui. Era fată de la țară, cu bun simț. Când maică-sa a întrebat-o unde muncește i-a zis "fac scările", ceea ce însemna că era femeie de serviciu. "Aa, bine că nu faci trotuarul!" "Nu-i nicio problemă, pentru mine, tanti, dacă e nevoie îl fac și pe ăla!". Caterina a fost de acord că o femeie așa de harnică nu e de lepădat. Doar că, după mai puțin de o lună, tocmai când plănuiau să zugrăvească dormitorul ca să stea acolo împreună, viitoarea nevastă l-a anunțat că pleacă în Spania, c-un văr, să culeagă căpșune.
S-ar fi dus și el, dar n-o putea lăsa singură pe maică-sa. Mai ales că era o situație încurcată cu casa din deal. Odată cu urbanizarea, cei zece kilometri care despărțeau satul de oraș s-au micșorat și casa din deal a ajuns aproape în coasta blocurilor, iar Caterina s-a gândit s-o vândă. A luat, în schimb, un apartament și-o garsonieră, pe aceeași scară. Acolo, unde acum îl așteaptă Mirela. Trăiau împreună de un an jumătate, dar abia de câteva zile a hotărât s-o aducă acasă. A ferit-o de ochii mamei, pentru că după plecarea Lenuței, nu putea înțelege din ce cauză, Caterina se purta urât cu toate fetele pe care i le-a prezentat. Din destrăbălate și hoațe nu le mai scotea.
***
E încă întuneric când îl trezesc niște zgomote. Aprinde veioza. Mirela e arcuită ca o pisică. Are o aluniță chiar sub omoplatul drept. O învelește și-i șoptește niște vorbe. Femeia se lipește mai tare de el.
Se uită la ceas e abia cinci și un sfert. Și e duminică. Se anunță o dimineață cenușie de noiembrie. Pune capul pe pernă și ațipește instantaneu. Un sunet metalic de chei se aude clar, cineva încearcă să intre.
- Ticule, unde-ai pus banii, Ticule? Mi-ai furat bănuții mei, porcule!
Caterina intră val-vârtej. E îmbrăcată ca de piață, din cap până-n picioare. Se repede în dormitor. Mirela doarme înfășată ca un prunc.
Sculat în capul oaselor, Victor rămâne fără reacție când maică-sa trage de așternuturi și urlă:
- Așa, Ticule, uite unde sunt banii, banii mei pe casa din deal, i-ai tocat cu curvele! Pe asta de unde ai adus-o? Marș, fă nenorocita dracului, javră împuțită care te dai la bărbatul meu! Îți arăt eu ție, ți s-a făcut de...
Dar Victor n-o mai lasă să termine cuvântul.
- Mamă, mamă, ai înnebunit? Ce bani? Cine ți i-a furat? Și de ce-mi spui Ticu, ca lui tata?
- Ce mamă, ce mamă? Io-s nevastă-ta, nu mă-ta, hoțule!
Victor cască gura, dar nu spune nimic, n-are replică.
Mirela se ridică din pat și fuge năucă să-și ia blugii lăsați pe scaunul de lângă geam. Afară e ceață. Abia se vede pală lumina de la firma de schimb valutar de vizavi. "Cine ar fi bănuit?", își spune femeia, trează de-a binelea. Se întoarce dreaptă, cu îndârjirea unei ursoaice flămânde. Clipește repede, știe ce are de făcut, văzuse atâtea cazuri de când era infirmieră la azil. Încearcă s-o ia de braț.
- Dacă pui mâna pe mine, îți scot ochii. Și dacă te mai legi de Ticu al meu, îți smulg părul din cap, curvă nesătulă!
Caterina își înfige degetele în părul lung al Mirelei, dar femeia o prinde de încheieturile mâinilor, se răsucește brusc de parcă ar îmbrățișa-o și o imobilizează, împingând-o spre pat, unde cade moale, scâncind fără să opună rezistență. Așa cum e întinsă, cu părul morcoviu răsfirat, îmbrăcată cu pantalonii din stofă, bărbătești, cu ilicul ei verde de mohair și cu pantofii negri cu bot lat, pare o marionetă ridicolă, scăpată pe jos de păpușar.
Totul se petrece așa de repede că Victor încă nu s-a dezmeticit, e tot în chiloți și în tricou.
- Mamă, să-ți aduc niște apă? îngaimă, nesigur că asta e ceea ce trebuie să spună.
Rămasă în picioare, lângă pat, Mirela îi face semn să tacă. Amândoi așteaptă ca mama Caterina să se ridice gata de harță, dar lucrul acesta nu se întâmplă. În secunda următoare, dinspre trupul prăvălit vine un sunet ca de tractor în depărtare.
- A adormit!
Victor îi scoate cu grijă pantofii și o acoperă cu plapuma. Se așază pe marginea patului, uitându-se la maică-sa, cum doarme cu gura deschisă.
- Trage-ți și tu ceva pe tine, îi face observație Mirela, și vino la bucătărie să bem o cafea. Până o fac, du-te jos, la ea și adu pastilele alea de cap pe care le-ai cumpărat azi. O să aibă nevoie de una când se trezește.
Victor se ridică greoi, își ia o pereche de blugi, mormăie ceva ce nu are sens decât pentru el și coboară. Șlapii plescăie pe scara care e în semiobscuritate, lumina automată se aprinde abia când ajunge în fața ușii apartamentului.
Înăuntru nu se mai simte nimic urât mirositor, geamul e tot întredeschis, așa cum l-a lăsat după-amiază. În dormitor însă e dezastru. Dulapurile sunt larg deschise și toate hainele din ele sunt aruncate pe jos. Nu se mai vede nicio bucățică de parchet. Calcă pe ele, cu sentimentul ciudat că pășește peste viața mamei sale. Unele chiar i se prind de picioare, se împiedică și e gata să cadă. Pe pat e un geamantan deschis, pe jumătate plin, dar ceea ce-i atrage privirea lui Victor este albumul cu poze de familie trântit pe deasupra. Cel pe care el i l-a făcut cadou mamei, în urmă cu câțiva ani. Paginile sunt în neorânduială, Victor îndreaptă foițele subțiri de pergament. Fotografiile n-au nimic, stau înțepenite câte două pe filă în cripta lor de celofan.
Și poza care bloca sertarul trebuie să fi fost tot din album. Nu e nevoie s-o caute, o vede imediat, căzută lângă noptieră. Bărbatul o ridică, e doar o bucată. Fotografia inițială fusese ruptă în două. Partea pe care o are în mână înfățișează un tânăr cu un sacou alb, coborând scara interioară a unei case cu aer aristocratic. Victor știa că seamănă cu taică-său când era tânăr, mulți i-au spus asta. Dar nu într-atât, încât să pară unul și același. Până și frizura e asemănătoare.
Se uită după cealaltă bucată pe care o găsește repede, doar că e făcută cocoloș. După ce o îndreaptă cât de cât, Victor se holbează la ea, nu e Caterina, așa cum se aștepta, ci o altă femeie. Imaginea ei îi dă un sentiment pe care nu și-l poate explica, de familiaritate. Victor nu-și amintește s-o fi văzut vreodată, dar trebuie să fie vreo cunoștință din tinerețe a mamei, "una din alea", de la care porneau certurile părinților, pe vremea când era copil.
Cei doi, e clar, formează un cuplu. Fata pare ușor nesigură pe mișcări, se sprijină de bară. Părul închis la culoare, la fel de lung ca al Mirelei, îi acoperă mare parte din față. "Asta e!", își spune Victor, "fata asta are ceva din Mirela, cumva aduce cu ea".
Bagă cele două jumătăți ale fotografiei în buzunar, să i le arate și Mirelei, ia folia cu medicamente și urcă în fugă treptele spre garsonieră. De cum intră, simte mirosul puternic de cafea.
Aproape s-a luminat de ziuă. Victor privește pe geam cum apar din ceața cenușie siluetele mașinilor, se văd câteva clipe și apoi dispar la colțul străzii, la fel ca amintirile din mintea Caterinei.