Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste pe minim o pagină și pe maxim trei. / Absolută libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Mare atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Făceți-vă curaj și nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere. / Întrebați-mă orice. Nu există aici sfială, jenă sau «Mi-e rușine să întreb, să nu creadă Buzea că...»; absolut orice întrebare este LEGITIMĂ!"
La Breda-n gară
Mihai Buzea
Am coborât din tren și l-am așteptat pe Remus: de la Bruxelles la Breda, fix o oră. La fel făcea și el de la Haga, iar de recunoscut era imposibil să nu-l recunosc, doar îl știam din 1986! Evident, nu l-am recunoscut. Remus avea acum peste 150 de kilograme, de-abia mergea, respira greu, transpira sub ochi. Chelise, mai păstrase doar câteva lațe de păr rar și gras. Cândva arătase ca un tânăr zeu grec. Statuie!
- Buzea! Ce faci, tată?
- Țac-pac... azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut! Tu?
- Bine, dar am obosit. De ani de zile n-am mai mers pe jos... știi vreun restaurant pe-aici prin gară?
Coborâse de-un minut din vagonul de clasa întâi și acum era obosit. I-am propus să mergem spre centrul Bredei, unde e plin de restaurante simpatice, dar a refuzat:
- Nu merg pân-acolo, nebunule! Uite aici unul numai bun! Intrăm și ne tragem sufletul, gustăm ceva, mai povestim, mai una-alta!
Voia să mănânce. Am tăcut. Nu-i era bine lui Remus al meu.
- Și... ce mai zici tu, măi băiatule?
Asta a fost după o oră. Între timp el mâncase, eu băusem două beri.
- Mi-am făcut o școală de scriitori. Am ales oameni buni, voi investi mult în ei, am speranțe mari; nu prea am avut succes ca scriitor, știi? Dar poate ei vor reuși acolo unde eu am ratat... bine, n-or reuși toți, dar măcar unii! Mă scot pe partea asta. Buzea the Kingmaker. Te-ai prins!
- Nu știu ce să zic, mă tată... am avut și eu ucenici... sunt ingrați. Te uită, te ignoră, ești bun cât sunt ei mici, pe urmă gata, pa și pusi...
- E legea firii, Remuse. Hai să-ți arăt o poză.
Am scos telefonul și am căutat până am găsit poza de la revelion.
- Cine-s ăștia?
- Nu-i recunoști?
- Nu... stai așa să-mi pun ochelarii ăilalți.
S-a chiorât la poză ca prostul proștilor, nu, mint: s-a chiorât ca un prost mai mare decât cel mai mare prost. Auzisem eu multe despre ce face el la Haga... acum mi se cam confirma. Remus se dusese rău în jos de la prea mult bine. Banii! Îl ucideau.
- Cine-s ăștia, mă? Să mor dacă...
- Andreea. Și cu mine. La revelion la Antonia, atunci în 1993. Adică Anul Nou dintre 1992 și 1993, mai exact... nu mai ții minte? Nimic?
- Nu, bă! Ce revelion? Care Antonia? Ce Andreea?! Mă iei la mișto?
Incredibil. Dar trebuia să cred. Remus era prea gras ca să se deranjeze să mintă.
- Andreea te iubea pe tine, Remuse. Horia o iubea pe Andreea, eu pe Antonia, iar Antonia pe Horică. De-aia făcuse revelionul la ea acasă, ca să se împace cu el, și Andreea cu tine. Te prinsese în pat cu profa ei, când venise la tine la cămin c-o sticlă de șampanie furată de la tac-su din bar. Tu ai început s-o înjuri că de ce venise tocmai atunci, ea a plâns mult, eu am fost acolo când a trebuit, ea și-a dat seama că numai pe tine te iubea pe lume și pe nimeni altcineva, așa c-a pus-o pe Antonia să cheme lumea la revelion. Și i-a promis că i-l aduce pe Horia înapoi.
- Și i l-a adus?, râde Remus cu pântecul lui imens. Sus-jos, sus-jos, sus-jos.
- I l-a adus pe dracu'. Adică, da, i l-a adus. S-a ținut de cuvânt, doar că tu ai băut cu Horia toată noaptea și spre dimineață ai vrut să te dai la Antonia, bine că nu te-ai mai putut ține pe picioare. Horia era și el rangă, alt distrus. I-a zis Andreei că să-și bage mințile în cap, că acuma este el la rând. Antonia v-a dat afară pe-amândoi.
- Uă, hă, hă, hă, hă!, horcăie Remus. Sus-jos, sus-jos, sus-jos.
Mie mi-e frică să nu-mi moară acolo, în gara din Breda.
- Și tu ce-ai făcut, mă tată?
- Eu am rămas. Nu se vede din poză?