Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această temă au fost: "Pe baza fotografiei alb-negru de mai jos, imaginați o poveste pe minim o pagină și pe maxim trei. / Absolută libertate în alegerea registrului. De la comic la tragic, orice e permis. / Mare atenție la ghilimele. Puneți-le ca-n română, nu ca-n engleză sau ca-n franceză - pe LiterNet o să apară ca în engleză, că așa sunt setările siteului. / Mare atenție la spații! Pare ceva lipsit de importanță, dar nu-i așa. / Făceți-vă curaj și nu vă feriți de dialoguri, dacă structura narativă o cere. / Întrebați-mă orice. Nu există aici sfială, jenă sau «Mi-e rușine să întreb, să nu creadă Buzea că...»; absolut orice întrebare este LEGITIMĂ!"
Zece ani mai târziu
Alexandra Hațegan
Patruzeci și șapte de notificări. Ce naiba?! Scot telefonul de la încărcat și deschid aplicația. Ah! Careva a făcut un grup pe messenger pentru întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului. Atât să fi trecut? Sunt și poze încărcate, emoticoane, mesaje pe care le văd în ceață. Las telefonul pe pat, lângă mine, și aștept să mi se limpezească privirea. Nu mai duc cât duceam. Tura de noapte mă afectează tot mai tare. Dormitul pe zi îmi face haos în cap. Dar n-am răbdare să mă uit în tavan, așa că iau telefonul la puricat. Sunt curioasă cine ce a scris, ce s-a stabilit în lipsa mea. Cel mai curioasă sunt de poze. Laptopul meu, pe care aveam salvat tot felul, așteaptă să-l repar de vreo șase ani. Majoritatea fotografiilor sunt boring, de la absolvire, unde stăteam toți în rând, îmbrăcați ca niște măscărici, cu costume de oameni mari. Câteva sunt din vacanța de la Toplița, când am dansat pe masă cu profa de geografie. Mai vin la rând și alte poze de la chefuri, de la ieșiri. Parcă mi se face dor de ei, de toți. Mi se face dor și de podoaba mea capilară, brunetă, bogată, naturală. M-a pus naiba să fac pe moderna și de la șuvițe am ajuns la blond. De la blond la părul ca mătura a fost doar un pas. Dar, mă rog, în poze eram mișto. Și suplă, tinerică. Uite și pe Corneluș. Cu hainele aduse de taică-so din Ungaria. Cât îi mai plăcea cureaua aia cu cataramă lucioasă. Era un cowboy pe ea și scria ceva de Marlboro. Sau Morocco, nu mai știu exact. Cel mai probabil Marlboro, că așa era și reclama la țigările alea de n-aveam bani să le fumăm, cu unu pe cal. Acu, dacă stau și mă gândesc la curea, o fi căpătat-o tată-so la promoție când a luat mai multe cartușe. Dar ce știam noi atunci de astfel de treburi. La chefuri mâncam sandvișuri cu parizer și cașcaval. Uite, dacă se organizează întâlnirea de zece ani, ar trebui să îi surprind cu un platou de genul. Să pun deasupra și niște murături și o să iasă delicatesă, nu alta. Până mă gândesc la mâncare și-mi fac curaj să mă ridic din pat, pe ecran îmi apare un mesaj de la Codarcea, pe care-l văd ca prin ceață. Clipesc des că nu-mi vine a crede. Mă iau transpirațiile când mă gândesc la el, chiar și după atâția ani. "Mai știi când l-ai adus pe ăla la cheful meu?", citesc după ce mă liniștesc. Îmi trimite iar poza cu mine și Corneluș, poză care n-ar fi avut ce să caute în grupul de pe messenger, din moment ce el nu era din clasa noastră, nici măcar nu umbla la același liceu. Și da, îmi aminteam. Poza zicea clar, eram la cheful lui Codarcea, în casa lui, lângă balustrada făcută de tată-so. Săracul om mi-a lăudat balustrada aia jumătate de ceas, asta după ce am șters-o de voma lui Corneluș. Am stat și-am ascultat, că mă simțeam cumva vinovată. Mi-a zis că a strunjit traversele cu mâna lui, că-s din lemn de fag, lemn tare, care o să reziste mai mult decât casa. Era un pic ofticat că se luase după nevastă și le-a băițuit în loc să lase lemnul natural. Fagul e mai rozaliu la culoare, ca obrajii unei fecioare, mi-a zis. Am râs ca proasta. Oricum, în poză eram înainte de vomă. Se vede pe Corneluș, era chiar treaz. Săracul s-a simțit stingher că, în afară de fete, nu s-a sinchisit nimeni să-l facă să se simtă binevenit. S-a ocupat de treaba asta Mirela, dar a durat ceva. Atunci tărăgănam băutura, ca să ne ajungă. Avea la bord o țuică de prună - prună, cum zic maramureșenii, și vreo două beri sorbite cu paiul. Apoi a fost pe el. Și nu doar ea. De era săracul Corneluș, cu părul lui purtat în ochi, tot leoarcă de transpirație. A rămas fără cravata de piele, fără cămașă. Nu i-a păsat de ele, dar vai, ce s-a mai enervat când și-a găsit pătat sacoul cel alb. Îl purtase doar o dată. Și era din Ungaria! De la sacou i s-a tras răul, de la nervii cu spume ce l-au apucat.
- Să știi că nu te-am iertat nici până azi, scria în al doilea mesaj primit de la Codarcea
- De ce?, am întrebat cu speranță.
- Cum de ce? Pentru Laika, pisicuța mea. Am găsit-o sugrumată în cravata lui blestemată.
Speram să-mi spună că l-am făcut gelos apărând cu Corneluș la braț, pe când el își amintea de Laika. Care până la urmă era nume de câine, eu așa știam. Dar nu cred că există o regulă în privința asta. Și nu cred că-i ardea de critici sau glume.
- Trebuie să faci ceva ca să te revanșezi, mi-a zis.
N-am putut decât să îi răspund supusă:
- Miau!