Șase colaci mari, cinci cu gaură. Două prescuri: una mare, una mică. Un litru de vin, lumânări, prosoape și pomeni pentru toți, toate înșirate pe masa popii, așa cum cere rânduiala creștină. De-o parte și de alta a sicriului, în care este așezat primarul, câte un sfeșnic aurit cu lumină și rânduri de bănci aliniate, pe care stau cei îndurerați. Iar în spatele lor, ascunse de coroane, două păcănele aduse din Germania de un cunoscut al decedatului, pentru când își va deschide părintele crâșmă în sat.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Sunt cu Sașa, prietenul meu din copilărie. În pârnaie îl păzeam la duș. De când ne-au eliberat, parc-a dat strechea-n noi. Unu, doi, trei și. Apăsăm butoanele amândoi odată și râdem ca descreierații. Poc poc poc. N-avem mereu baftă și-atunci ne-ndârjim și mai tare. Poc poc poc, la un semn. Șapte șapte șapte. Hip hip ura. Batem palma, băgăm muniție. Unu, doi, trei și. Diavolii din cârcă râd cu noi. Poc poc poc. Sașa? Tace, prăvălit pe-o parte. Îl târăsc în fața mea, mi-l fac scut. Trag înainte și plâng.
Horațiu Dudău
Prima dimineață la mare. Bucuria mă umple. De mult timp așteptam ieșirea asta, cu prietenul meu cel mai bun. Avem speranțe pentru două săptămâni. O liniște mă cuprinde, doar oasele se aud trosnind, în lenea unui corp setat pe modul vacanță, după o sesiune grea. Privesc spre patul lui și-l văd gol. Hm. Ciudat. Portofelul. Dar tocmai atunci intră pe ușă. Se scarpină pe frunte și îmi zice că s-ar putea să nu iau micul dejun. Măcar avem pentru naș. Pe ăia i-am pierdut eu, în gara Brașov. Mai avem 400 de kilometri.
