Pentru mine, revoluția din decembrie 1989 a venit în cel mai din urmă și nesperat moment posibil. A fost cumva propria mea revoluție iar căderea lui Ceaușescu a fost salvarea mea, la propriu.
33 de ani am trăit sub comuniști - toată copilăria, adolescența, tinerețea... Pe atunci eram inginer într-un institut din București, dar fotografia era "misiunea vieții mele".
Pe 21 decembrie am ieșit pentru a fotografia oamenii care au rămas pe străzi după sfârșitul tumultos și neașteptat al mitingului ghinionist care a marcat începutul sfârșitului epocii Ceaușescu. Pe la ora trei și ceva am fost arestat de poliția comunistă, aruncat în închisoare și eliberat pe 22 după fuga lui Ceaușescu.
Imediat după ce am fost eliberat din închisoare, am ieșit din nou pentru a filma (aveam "celebra" Panasonic M7, cumpărată cu banii a două sezoane de mărțișoare, pentru nunți și botezuri) și a face alte fotografii. Străzile erau o explozie de bucurie. Toate mașinile aveau claxonul apăsat și treceau în viteză fără să oprească la semafoare. În fața Comitetului Central era o atmosferă incredibilă. Mii de oameni cântau, urlau și scandau "Olé, olé, olé, olé / Ceaușescu nu mai e!" și "Luptăm! Murim! / Dar liberi vrem să fim!". Oamenii, cunoscuți și necunoscuți deopotrivă, se îmbrățișau în stradă, în lacrimi de bucurie. Ceaușescu nu mai era și simpla lui dispariție alungase parcă tot ceea ce fusese rău. O ireală senzație de invulnerabilitate pusese stăpânire pe mine. Nimic rău nu mi se mai putea întâmpla! Atunci și acolo am avut sentimentul clar că trăiam un eveniment unic, că exact în clipele acelea o nouă lume se năștea.
La Televiziune debandada era completă, nimeni nu știa precis cine în cine trage. Continuu veneau oameni cu cele mai bizare informații, soldații și gradații dădeau ordine contradictorii, strigând și gesticulând. Un om rănit era întins pe o băncuță din mica încăpere a portarului. O femeie îi ținea capul în brațe. Se trăgea din casele de pe Pangrati. Soldații trântiți pe burtă pe gazonul din fața porții, trăgeau și ei înspre acele case, dar nici un terorist nu cădea mort de la vreo fereastră așa cum mă așteptam să văd. Acum se spune că totul a fost o diversiune.
La Comitetul Central, manifestația era în plină desfășurare. Un val de energie pură mi-a inundat mintea, dându-mi o senzație de euforie pe care nu o mai cunoscusem până atunci. Sub ochii mei se scria istoria! Piața era atât de plină de oameni, încât unii se urcaseră în copaci sau pe stâlpii de iluminat. Alții se urcaseră pe blindate și strigau "Armata e cu noi!" iar soldații ridicau și ei brațele în sus și făceau semnul victoriei.
Cu camera video ținută la vedere, mi-am făcut loc prin mulțime, ca să ajung cât mai aproape de intrare și de balconul de unde câțiva tineri urlau în megafoane și o fată cu vocea răgușită flutura un imens steag cu emblema smulsă. Același balcon în care cu numai trei zile în urmă Ceaușescu a încercat pentru ultima oară să potolească mulțimea dezlănțuită, același balcon din care, în vara lui 1968, dictatorul aprinsese flacăra naționalismului când a zis "Nu" invadării Cehoslovaciei.
Ajuns aici, mi-am pus în aparat un film color Kodak pe care îl păstram cu sfințenie pentru "ocazii speciale", și am început să fotografiez câțiva militari care au apărut brusc în fața intrării, ca să descarce dintr-un camion, niște lăzi cu muniție. La un moment dat, mi-am făcut curaj și m-am aruncat pe ușa rămasă deschisă pentru câteva secunde. Cu camera mea care arăta destul de impresionantă pentru necunoscători, am spus că sunt reporter al televiziunii, și imediat oamenii m-au invitat să merg cu ei.
Unii mi-au spus numele lor și cum au ajuns acolo. Erau mulți care veniseră din provincie; toți se bucurau și făceau semnul victoriei când îi filmam. Apoi, prin intermediul camerei mele, le transmiteau urări de succes și încurajare, rudelor, prietenilor și colegilor din orașele de unde veniseră. Mulți aveau arme. Printr-un geam spart un soldat trăgea cu o pușcă cu lunetă înspre blocul cu barul Atlantic la parter. Lângă el, pe un colț de birou o femeie obosită bătea la o mașină de scris. Într-o altă cameră, un grup de oameni priveau la televizor în timp ce la un birou alăturat, doi tineri scriau în niște catastife și împărțeau niște bilețele. Era un permanent du-te-vino de oameni care se agitau și se mișcau în toate direcțiile. Într-un alt birou o doamnă care-și pierduse vocea, mi-a arătat câteva tablouri de Pătrașcu și Luchian despre care spunea că veneau din celebrul Cabinet 2 - biroul de unde Elena Ceaușescu, "sinistra" soție a dictatorului, superviza orice document pe care acesta o lua. Unul dintre revoluționari m-a dus să-mi prezinte cabinetul. Acolo mi-a arătat niște bibliorafturi unde dictatoarea își ținea listele cu cadouri. De nenumărate ori am revăzut înregistrarea, și de fiecare dată m-am gândit la acei oameni - mi-ar fi plăcut să știu ce s-a ales de soarta lor. Dar n-am mai revăzut niciodată pe niciunul dintre ei.
Toată zona era împânzită de tancuri și TAB-uri cu țevile îndreptate spre clădirile din jurul Comitetului Central. În spatele lor, grupuri de militari și civili înarmați stăteau ghemuiți și, din când în când, trăgeau câte o rafală de armă. În doar câteva clipe, piața devenea scena unui război adevărat, dar adversarul era invizibil. Am văzut guri de foc la etajele superioare ale blocului "Atlantic", unde se spunea că erau multe apartamente conspirative ale Securității. Acelea au fost momentele când mi-a fost cel mai greu să mă decid când să filmez și când să fotografiez. Acum îmi pare rău că nu am făcut mai multe fotografii, dar fascinația de a filma a fost prea mare.
24 decembrie a fost ultima zi a marilor manifestații. După episoadele prinderii, arestării și judecării Ceaușeștilor, pe 25, în seara Crăciunului, am primit și infamul "cadou" al execuției lor. Aceasta a fost ziua care a marcat sfârșitul oficial al revoluției.
Nici astăzi teoriile și zvonurile anti-revoluție nu s-au risipit. Și astăzi, există un profund dezacord dacă ceea ce s-a întâmplat atunci a fost într-adevăr o revoluție populară sau o lovitură de stat a elitei comuniste, deghizată anti-Ceaușescu.
A fost sau n-a fost Revoluție? Sunt 34 de ani când la fiecare final de decembrie, înainte de Crăciun, ne aducem aminte să ne punem această întrebare. Și în fiecare an ne pasă tot mai puțin.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)