Cappadocia este un platou vulcanic în centrul Asiei Mici, situat la 1.200 metri înălțime. Cu 3 milioane de ani în urmă, vulcanii care dominau platoul - Erciyes Dagi, Guludag și Melendiz Dagi - erau activi. Erupțiile lor au acoperit totul și au umplut văile din jur cu vreo 20.000 de kilometri pătrați de lavă și cenușă. Lava s-a răcit și solidificându-se a dat naștere tufului vulcanic, o rocă albă formată din cenușă și nisip, cu o structură mai puțin dură, suficient de moale pentru a fi cioplită chiar și cu cuțitul. Aceasta este materia pe care au modelat-o vânturile, ploile, zăpada și, în cele din urmă, omul. Șiroaiele de apă formate de ploaie au tăiat ravene șerpuite, apoi au continuat să le "roadă" marginile, fasonându-se astfel colinele conice și celelalte formațiuni stâncoase. Erupțiile au dat naștere unui tuf vulcanic atât de fierbinte încât, la contactul cu solul, acesta s-a sudat formând astfel straturi de rocă mai dură, în general de culoare mai închisă. Urmele acestui tuf de consistență mai dură au supraviețuit doar pe vârfurile conurilor protejând roca mai moale de dedesubt, dând astfel naștere celor mai bizare forme care caracterizează această zonă unică în lume: așa numitele Fairy Chimneys.
Nacela era mult mai mare decât mă așteptam. Încăpeam în ea 25 de persoane grupate în 4 compartimente plus un compartiment pentru pilot. De îndată ce balonul a fost pe deplin umflat ne-am cățărat pe peretele nacelei și ne-am lăsat să aterizăm în interior. Yuksel, pilotul nostru, ne-a rezumat procedurile de siguranță... și iată-ne zburând.
Frumusețea și farmecul geografic al Cappadociei sunt unice în lume. Eroziunea a schimbat și schimbă necontenit natura inițială a regiunii, imprimându-i un aspect bizar, selenar. Fiecare porțiune a Cappadociei are un specific erozional aparte, culori diverse, straturi diferit înclinate, pante cu unghiuri de alunecare caracteristice. Conuri și piramide de piatră se înalță pe fundalul văilor sterpe cu culmi netede sau rotunjite ce ajung până la 50 metri. În unele locuri, conurile și stâncile sunt răspândite la întâmplare pe fundul văilor, în altele sunt aliniate în șiruri ordonate. În timp, multe din aceste formațiuni geologice au fost transformate în adevărate orașe subterane, asemănătoare unui fagure de albine.
Zborul în balon este greu de descris. Te ridici încet de la sol, în perfectă armonie cu natura și lipsa oricărui zgomot îți dă incredibila impresie că tu ești cel care stai în loc în timp ce pământul se mișcă sub tine. Nu te ridici tu spre cer, ci stai într-o lojă și privești cum lumea se îndepărtează de tine. Este o senzație absolut covârșitoare, cu siguranță cea mai distinctă pe care o poți avea când ești în nacela unui balon. "Este ca și cum ai deveni o parte a vântului și plutești odată cu el", le explica Yuksel unor vecine de compartiment din Coreea care păreau puțin speriate. Nici un sunet nu răzbea prin aerul înghețat, doar răsuflarea intermitentă a arzătorului care încălzea aerul.
Începem să câștigăm altitudine: 100 metri, 200 metri... Orizontul este deja trandafiriu. Un balon albastru pare să vină direct spre noi, dar când este foarte aproape, coboară brusc și parcă turtindu-se, trece pe sub noi. Pilotul nostru "dă gaz" și imediat ne ridicăm deasupra! Curând, în zare, apare și vârful vulcanului Ercyes Dagi. Și deodată, soarele țâșnește prin stratul de nori, peste creasta muntelui înzăpezit! Se ridică repede și începe să lumineze halucinantele formațiuni stâncoase peste care zburăm. Îndemânarea pilotului este incredibilă - balonul urcă și coboară, survolând așezări rupestre, depășind creste sau coborând efectiv printre stânci fără să lovească nici măcar vârful unui copac.
În timp ce orizontul începe să se lumineze ne îndreptăm spre văile pline de Fairy Chimneys. Prima a fost Valea Iubirii, numită astfel pentru că formele sale conice arată ca niște brave falusuri ridicate! Am zburat la altitudine mică, în josul văii, atingând vârfurile înghețate ale copacilor, trecând printre formațiuni stâncoase diferite, peste creste și dealuri. Zburând în zig-zag am plutit apoi peste Goreme, un adevărat muzeu în aer liber, dar nu înainte de a coborî foarte aproape de nivelul solului pentru a ne îndrepta spre Valea Porumbelului, o vale stâncoasă plină de cuiburi de porumbel sculptate în pereți. Apoi am urcat la peste 600-700 metri. Priveliștea desfășurată sub ochii noștri este greu de descris în cuvinte: o întreagă flotilă de baloane colorate plutind deasupra acestui peisaj selenar. Vântul încremenise. Singurele sunete care se puteau auzi erau șuieratul arzătoarelor de gaz și un murmur estompat venit din văile de jos ca un ecou slab.
Treptat, am început să coborâm în vederea aterizării. Fiind "la mila vântului" abia atunci am realizat că nu există un loc de aterizare precis determinat și că eram în mod constant urmăriți de echipajul de la sol. Ideea era să te apropii de zona de aterizare, să arunci o frânghie și cei de pe teren să te tragă spre locul de coborâre stabilită, dar cu arzătoarele în stare de funcționare pentru a putea rămâne deasupra solului. Un jeep cu o remorcă-platformă în spate a apărut pe câmp. Jeep-ul s-a mișcat continuu urmărindu-ne până la găsirea unui loc optim de aterizare. A fost amuzant să privesc de "la înălțime" cum echipajul aleargă după frânghia de ancorare a balonului pe deasupra unui câmp plin de șanțuri și tufișuri. După câteva manevre, remorca s-a poziționat exact unde Yuksel putea aduce balonul și, dintr-o singură mișcare, Yuksel a coborât balonul direct în remorcă. Aterizarea a fost "la milimetru".
Urmând tradiția fraților Montgolfier (pionierii zborului cu balonul umplut cu aer cald) am băut și noi șampania învingătorilor, apoi ne-am fotografiat zâmbind cu "certificatele de zbor" în mâinile înghețate.
O zi minunată care s-a terminat când abia începuse. Și era doar 9 dimineața!
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
