Aceste imagini sunt parte a unui jurnal vizual făcut în timp ce traversam Rusia, călătorind pe calea ferată transsiberiană de la Moscova la Irkutsk în iunie 2019. Traseul meu: peste cinci mii de kilometri, cinci fusuri orare și nesfârșite cești de ceai fierbinte. Orașele se răsfiră dinspre vest spre est și din fiecare se deschid spre nord, porțile de intrare în adevărata Siberie. Kazan, Ekaterinburg, Omsk, Novosibirsk, Krasnoyarsk și Irkutsk au fost orașele în care am coborât și pe care le-am vizitat.
Chiar și dacă pe numai o jumătate din grandioasa sa cale ferată ce măsoară 9.288 de kilometri, o călătorie cu transsiberianul poate fi lesne inclusă în topul experiențelor ce merită trăite o dată în viață. Traseul și trenul sunt o poveste în sine. Este mai mult decât o rețea care leagă călătorii și familiile, aducând locurile îndepărtate mai aproape, este adevărata "șiră a spinării" a Rusiei care ține împreună această țară uriașă și greoaie. Bântuite de fantomele lui Stalin, aceste șine sunt conectate la toate capitolele istoriei secolului trecut. Trenul a permis Rusiei să-și colonizeze Orientul îndepărtat, să-și unifice teritoriul și să trimită soldați spre est. Mulți oameni s-au mutat acolo după ce trenurile au ajuns, dar a fost și multă suferință - calea ferată avea să fie folosită pentru a trimite milioane de prizonieri politici în gulagurile înghețate.
Această călătorie a fost nu numai o șansă de a explora cultura și istoria acestei enorme țări, dar și de a înțelege adevărata Rusie, departe de cafenelele și buticurile la modă ale Moscovei prospere. În timp ce am traversat țara, am înțeles mai bine modul în care marile evenimente au modelat oamenii și - la trei decenii după prăbușirea Uniunii Sovietice - încotro se îndreaptă această țară.
Dincolo de locurile epice de văzut și lucrurile uimitoare de făcut, oamenii sunt cei care au făcut ca totul să merite efortul. Viața în Rusia nu a fost niciodată ușoară. Comunismul i-a învățat că viața trebuie luată "în serios". Rușii nu râd fără motiv. Prin natura lor, ei nu sunt exuberanți. Ei nu se ascund sub o falsă aparență, nu se prefac a fi ceea ce nu sunt. Adversitatea a fost întotdeauna prezentă în viața lor - în întâmplările de zi cu zi, în politică sau în mediul înconjurător - dar rușii trec prin ea cu demnitate. Deși prizonieri unui foarte puternic sentiment al trecutului acești oameni nu își neagă istoria și își asumă trecutul cu demnitate.
Există un sentiment de gol care îi face pe ruși să se întoarcă în trecut pentru a găsi răspunsuri. Au trăit vremuri teribile, și-au pierdut părinții în război, reconstruindu-și viețile și luând mereu totul de la capăt. În grozăvia celui mai crunt comunism, viețile lor au stat în umbra unor idealuri de care s-a ales praful. A trăi în vremurile sovietice însemna adesea să nu-ți poți defini propriul viitor. Nu puteai călători și nu puteai decide unde locuiești. Totuși mulți oameni aveau locuri de muncă stabile, o educație bună și un sentiment de mândrie că țara lor era respectată în lume. Astăzi, plasa de protecție socială din acea vreme a dispărut, iar rușii nu sunt deloc încrezători că ceva a înlocuit-o. Și invariabil, unele întrebări rămân fără răspuns: în ce direcție se duce țara lor? Și ce pot face acum pentru viitorul ei?
Copleșit de imensele distanțe, îmi lipeam capul de geam urmărind hipnotizat "alergarea" nebună a trunchiurilor albe ale mestecenilor care treceau prin fața ferestrei. În fața ochilor mei se desfășura stepa siberiană, cu ierburi înalte, mlaștini și păduri. Din loc în loc, copacii se dădeau la o parte ca o perdea, făcând loc unor mici oaze umane adormite: o căsuță de lemn cu obloanele ferestrelor vopsite în albastru sau verde, un petic de grădină, o vacă priponită de-un stâlp, un camion stricat ruginind într-o curte... Totul galopând în ritmul sacadat al roților pe șinele de tren.
Pe anumite porțiuni am ales locuri în vagoanele platzkart (cu spațiu deschis, la clasa a treia) pentru a avea posibilitatea de a socializa cu alți călători. Aici toate barierele "de clasă" erau dărâmate. Seara, toată lumea umbla în capot și-n pijamale cu ceștile de ceai în mănă. Samovarele sunt obligatorii și nelipsite în orice tip de vagon. Ceaiul este o componentă cheie a oricărei călătorii cu trenul rusesc, "lubrifiind" în mod natural conversațiile. Era ca într-un cămin studențesc. Unii se uitau curioși la mine când mă vedeau zâmbind cu aparatul meu foto ținut la vedere, dar nu i-am văzut niciodată ripostând când îl îndreptam spre ei. Mi-ar fi plăcut să le fi "prins" și pe acele babushka (băbuțe) despre care citisem că veneau în fiecare gară cu pește afumat, blănuri și tot felul de produse locale. Mi le și imaginam năvălind în tren și le-am "așteptat" în fiecare gară prin care am oprit. După Campionatul Mondial de Fotbal pe care Rusia l-a găzduit în 2018, regulile s-au înăsprit și patrule de poliție prezente în toate gările, le-au interzis accesul. Nici însoțitoarele de vagon (provodnitza) care păzeau cu strășnicie ușile vagoanelor nu aveau voie să le lase să perturbe ordinea drastică instituite de acestea.
Îmbrăcate cu fuste și taioare gri (cu mici elemente minimaliste de roșu), cămăși albe, cravate, bonete - totul asortat cu culorile vagoanelor - aceste doamne vigilente preluau comanda imediat cum se deschideau ușile vagoanelor. Ele verificau pașapoartele călătorilor, împărțeau așternuturile și cănile pentru ceai. Unele păreau foarte autoritare, altele mai blânde și mai simpatice, dar toate erau foarte stricte în privința respectării regulilor și nu ezitau să-i "certe" pe călătorii care nu erau "cuminți". Din când în când își schimbau uniformele elegante devenind simple menajere. Spălau pe jos, adunau gunoaiele, ștergeau praful și aranjau perdeluțele de la geamuri.
Această călătorie m-a învățat multe lucruri, nu doar despre Rusia, ci despre însăși condiția umană. Când am planificat această călătorie mi-am imaginat-o ca pe una de tip National Geographic, dar la un moment dat, a luat o altă direcție: a devenit și o călătorie interioară.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
