Recviem pentru Est (II)

Citiți prima parte a acestui fragment aici.

Abia noaptea, după trecerea pe mica punte suspendată, cuvintele îl agresează, îl silesc să înțeleagă. Înțelege că, de fapt, ceea ce le lipsește caselor din satul unde tocmai au văzut "oamenii" e uriașul disc de piatră. Casele alea sunt goale, cu ușile larg căscate, și în odăile lor întunecoase nu strălucește nici măcar o fărâmă cât de mică. O îndoială se înfiripă pe neașteptate: și dacă o casă n-are nevoie de piatra aia cenușie din mijloc? Și dacă adăpostul lor nu e o casă adevărată? Discuțiile oamenilor mari, rămase în amintirea lui ca o simplă ritmicitate a glasurilor, se spintecă acum în cuvinte. Înțelege, din frânturi, ceea ce i s-a întipărit în minte fără voia lui. Povestea pietrei, a apariției și a forței sale... Vorbeau des despre ea. Prin urmare, n-ar fi trebuit să existe nimic din toate acelea: nici măcar mișcarea cu care, seara, mama înțepenea o lumânare în crăpătura lungă de pe latura îngustă a discului.

Viața familiei sale i se pare brusc prea fragilă ca să poată ține piept unei lumi amenințătoare, unde casele stau în picioare fără discuri de granit și unde locuitorii lor, cu toții purtând cizme negre, se fac nevăzuți pe un drum care nu se termină nicăieri. Copilul ghicește cumva, confuz, că din pricina acelor "oameni" e familia lui nevoită să trăiască în pădure, nu în satul celorlalți. Continuă să descifreze cuvintele reținute din discuțiile oamenilor mari, îi e din ce în ce mai frică. Nu și-a mai văzut părinții din vremea soarelui de după-amiază și despărțirea aia, simte el, ar putea dura la nesfârșit în lumea fără de margini...

Țipătul îi e înăbușit de o mână care i se pare străină. Pentru că tremură. Copilul tace preț o clipă. În întuneric se aud, mai jos de ascunzătoarea lor, pași pe prundișul de pe mal, voci, un scurt scrâșnet metalic. Copilul se zbate, va scăpa de mâna care-i acoperă suspinele, își va striga mama, a recunoscut, acolo, jos, glasul tatălui său. S-a săturat de lumea asta unde totul e distrus de cuvinte. Nu vrea să înțeleagă.

În timpul zvârcolelii care-i taie răsuflarea, atenția îi e brusc atrasă de o melodie. O muzică abia auzită. Un cântecel aproape pe mutește, pe care femeia i-l susură la ureche. El încearcă să priceapă cuvintele. Dar au o frumusețe stranie, fără niciun înțeles. Frumusețea unei limbi pe care n-a mai auzit-o niciodată. Întru totul deosebită de a părinților lui. O limbă care nu cere să fie înțeleasă, vrea doar să te afunzi în ritmul ei unduitor, în mlădierea catifelată a sunetelor.

Vrăjit de acea limbă necunoscută, copilul adoarme și n-aude nici îndepărtatele focuri de armă înmulțite de ecouri, nici strigătul prelung care răzbate până la ei, împovărat de toată deznădejdea dragostei.
Fără tine, pe copilul adormit în mijlocul pădurii caucaziene l-aș fi abandonat pentru totdeauna, așa cum lăsăm adesea să se piardă în uitare frânturi irecuperabile din noi înșine, căci ni se par prea îndepărtate sau prea stânjenitoare, sau prea greu de acceptat. Dar într-o seară ai vorbit despre adevărul vieților noastre. Pesemne că te-am înțeles greșit. M-am înșelat, cu siguranță, în privința sensului cuvintelor tale. Însă această eroare e cea care l-a făcut pe copilul uitat să renască în mine.

Mai târziu, aveam să pun confuzia aceea pe seama înfrigurării întreținute de pericolele îndepărtate și imediate care alcătuiau atunci existența noastră. Pe seama trecerilor noastre dintr-o țară în alta, de la o limbă la alta, pe seama tuturor măștilor impuse de meseria noastră. Și, în plus, pe seama acelei iubiri căreia, din superstiție, refuzam să-i spunem pe nume, eu știind-o nemeritată, tu crezând că a fost deja mărturisită de clipele de tăcere din orașele cuprinse de război, unde am fi putut muri fără să cunoaștem acele momente de la sfârșitul luptelor care ne redau pe noi nouă înșine.
- Trebuie să vină o zi în care să putem spune adevărul...

Aceste cuvinte, rostite cu un amestec de insistență și amărăciune resemnată, au fost cele care m-au amăgit. Mi-am imaginat un martor - pe mine însumi! confuz, căutându-și zadarnic cuvintele, bulversat de enormitatea sarcinii. Să spunem adevărul despre epoca aceea căreia, când și când, viața noastră i-a urmat cursul împleticindu-se. Să confirmăm istoria unei țări, a țării noastre, care reușise, aproape chiar sub ochii noștri, să se înalțe, transformându-se într-un imperiu redutabil, și să se năruie într-un vacarm de vieți zdrobite.
"Trebuie să vină o zi în care să putem spune adevărul." Tăceai, pe jumătate întinsă lângă mine, cu fața întoarsă către grăbita înstăpânire a nopții de dincolo de fereastră. Plasa anti-țânțari se contura deslușit pe fundalul negru, cald. Și, în mijlocul acelui dreptunghi prăfuit, era din ce în ce mai vizibilă o ruptură în zigzag: unda de șoc a unuia dintre ultimele obuze sfâșiase țesătura care ne despărțea de oraș și de agonia lui.
"Să spunem adevărul..." N-am cutezat să obiectez. Tulburat de rolul de martor sau de judecător pe care mi-l încredințai, am înșirat, în gând, toate motivele care mă făceau incapabil, sau chiar indignat, de o astfel de misiune. Epoca noastră se retrăgea deja și ne lăsa pe un mal al timpului, aidoma unor pești eșuați pe țărm la reflux. Să depunem mărturie despre tot ce trăiserăm ar fi fost totuna cu a vorbi despre un ocean dispărut, evocându-i valurile năvalnice și victimele furtunilor în fața impasibilei ondulări a nisipurilor. Da, am fi predicat în deșert. Iar patria noastră, acel imperiu copleșitor, acel Turn Babel cimentat cu vise și sânge, oare nu se dezintegra, etaj după etaj, boltă după boltă, preschimbându-și galeriile de cristal într-un morman de oglinzi deformante și perspectivele în fundături?

Oboseala nopților de nesomn materializa cuvintele. Vedeam acel deșert și băltoacele minuscule supte de nisip, acel turn ciclopic în ruină, decorat cu mult prea multe drapele lungi și roșii, un roșu lichid, un întreg fluviu de purpură...

Tu ai coborât lin din pat, eu m-am trezit. Pregătit, ca la orice trezire bruscă din decursul atâtor ani, să părăsesc locuința noastră temporară, să înșfac o armă, să-i deschid liniștit oricui ar fi bătut răpăitor în ușă. De acea dată, reflexul a fost inutil. Tăcerea orașului cucerit nu era străbătută decât de rare rafale dezordonate, de câte un scurt huruit de camioane, imediat înăbușit de desimea nopții. Te-ai apropiat de masă. În întuneric, am văzut conturul clar al trupului tău, străbătut de reflexele unui incendiu din celălalt capăt al străzii.
"Să spunem adevărul..."

Toată energia trezirii mele s-a mobilizat, concentrându-se asupra acestei idei irealizabile. Te-am privit mișcându-te prin negura din cameră și am continuat să te refuz în tăcere.
"Vorbești despre adevăr... Dar toate amintirile mele sunt măsluite. De când m-am născut. Și n-aș putea niciodată să depun mărturie în numele altora. Nu le cunosc viața. Nu le-o înțeleg. În copilărie, habar n-aveam cum trăiesc ei, toți oamenii normali. Lumea lor se sfârșea la poarta orfelinatului nostru. Într-o zi, când am fost invitat la o aniversare în casa unei familii normale - două fetițe cu codițe lungi, părinți din cale-afară de binevoitori, totul așa cum se cuvine să fie, dulceață în cupe mici de alpaca, șervețele pe care n-am îndrăznit să le-ating - am crezut că-mi fac o farsă și că, dintr-o clipă în alta, aveau să recunoască asta și să mă dea afară... Vezi tu, încă îmi mai aduc aminte, și o fac cu o recunoștință maladivă, de parcă ar fi dat dovadă de o generozitate supraomenească. Gândește-te, au tolerat un tânăr sălbatic cu capul ras, cu mâinile învinețite de frig sub mânecile prea scurte. Și, colac peste pupăză, fiul unui tată proscris. Cum te poți aștepta să fiu un martor imparțial?"

Ai aprins o lanternă, ți-am văzut degetele în fascicolul îngust de lumină, am surprins sclipirea unui ac.
"Să spunem adevărul despre ceea ce am trăit..."

M-am săltat într-un cot, dornic să-ți explic că nu pricep nimic din epoca deja pe punctul să ne fugă de sub picioare. Și că întregul ei haos mă duce cu gândul la măruntaiele transportorului blindat pe care l-am văzut cu o zi în urmă, în centrul orașului, când m-am adăpostit de rafalele de gloanțe. Spintecat de o rachetă antitanc, încă mai fumega, oferind vederii un amalgam desăvârșit de mecanisme dezmembrate, metal contorsionat și cărnuri omenești ciopârțite. Forța exploziei făcuse din acel talmeș-balmeș ceva uluitor de omogen, aproape ordonat. Cablurile electrice păreau vene și artere, iar bordul spart și împroșcat cu sânge - creierul unei creaturi bizare, al unei fiare ucise într-un război din viitor. Și, îngropată undeva, sub acea lavă a morții, stația radio nevătămată își lansa chemările behăitoare. Pentru mine, scena n-a fost o noutate. Dar conștientizarea mult prea clară a faptului că nu înțeleg era pe de-a-ntregul inedită. Ascuns în adăpostul meu, îmi spuneam că oamenii care se ucid sub acel cer fără nori trăiesc într-o țară unde epidemiile s-au dovedit chiar mai eficace decât armele; că o rachetă costă cât hrana unui întreg sat dintr-un ținut african; că vânzând un blindat ar putea plăti pentru săparea câtorva sute de fântâni; că vina pentru izbucnirea acelui război e a americanilor și a noastră, a lor și a noastră, pentru că ne luptăm folosindu-ne de alte popoare; că, pe vremuri, coloniștii noștri au distrus starea edenică a acelor locuri, dar și că, la drept vorbind, acel paradis primitiv nu e decât un mit, căci oamenii s-au bătut dintotdeauna, odinioară cu lănci și acum cu lansatoare de rachete, și că singura deosebire dintre pierirea soldaților din transportorul incendiat și măcelurile de pe timpul strămoșilor lor e complexitatea cu care moartea aceea, o moarte atât de individuală (vedeam, sub un strat de blindaj smuls, un braț lung, prea subțire, aproape adolescentin, cu o brățară fină, de piele, la încheietura mâinii) și totodată atât de anonimă, e înecată sub interesele unor puteri din locuri îndepărtate, sub setea lor de petrol sau de aur, sub jocul birocratic al diplomaților lor, sub demagogia doctrinelor. Ba chiar și sub preocupările mărunte și de viitoarele plăceri ale vânzătorului de arme pe care l-am văzut, cu două zile înainte de izbucnirea luptelor, plecând cu avionul spre Londra; spunea că se numește Ron Scalper, avea înfățișarea unui comis-voiajor extrem de banal și se străduia să-și accentueze banalitatea dându-și valiza la control cu o stângăcie naivă de turist și ștergându-și fruntea în fața funcționarului care îi verifica pașaportul... Da, soldatul ucis era insidios legat de ușurarea omului care, odată instalat în avion, pornise ventilatorul și închisese ochii, deja transbordat în anticamera lumii civilizate. Pe aceleași căi întortocheate, încheietura mâinii cu brățară de piele se prelungea în viața femeii pe care pasagerul în drum spre Londra începuse să și-o imagineze oferindu-i-se goală și supusă dorințelor lui, în viața amantei tinere pe care o merita din plin pentru asumarea atâtor riscuri.
"Epoca noastră", mi-a trecut prin gând, "nu e nimic altceva decât acest organism monstruos care digeră aur, petrol, politică, războaie, secretând plăcere pentru unii, moarte pentru alții. Un stomac gigantic, care pritocește și macină laolaltă substanțe separate de noi cu pudoare și ipocrizie. Tânăra amantă care, chiar în clipa asta, geme suav sub negustorul ei de arme, ar țipa, indignată, dacă i-aș spune că fericirea lor (căci, fără îndoială, pentru ei așa ceva se numește fericire) e inseparabilă de încheietura mânjită de unsoare și de sânge a unui copilandru!"

M-am ridicat, dornic să-ți încredințez aceste reflecții de o simplitate deznădăjduită: nu, nu înțeleg nimic din organismul ăsta grotesc, pentru că nu e nimic de înțeles. Am traversat negura brăzdată de reflexii de flăcări ca să ajung alături de tine, lângă fereastra din partea opusă a camerei noastre.
"Trebuie să vină o zi în care să putem spune adevărul..."

Eram gata să-ți răspund că adevărul epocii noastre e acel trup tânăr, îmbibat de creme de înfrumusețare, acea carne pe care negustorul de arme și-o oferea în schimbul lansatoarelor de rachete și că acea tranzacție, deznodământul tragicomic al unui joc la scară planetară, impunea ca, exact într-o anume zi și într-un anumit loc, un anume soldat cu șnur de piele la încheietura mâinii să fie rupt în bucăți de o explozie. Adevărul cu desăvârșire logic și cu desăvârșire arbitrar.

În clipa în care urma să-ncep să-ți vorbesc, am văzut ce făceai. Cu mâinile ridicate până la jumătatea ferestrei, cârpeai plasa antițânțari sfâșiată. Împunsături lungi, cu ață de culoare deschisă, mișcări foarte încete, călăuzite de acul care bâjbâia în întuneric, dar exista deopotrivă și cealaltă lentoare, a unei reverii profunde, a unei moleșeli atât de puternice încât nici măcar nu mai caută odihna. Am avut impresia că niciodată nu te mai surprinsesem abandonându-te astfel, într-o armonie atât de desăvârșită cu aceea clipă a vieții tale și cu tine însăți, cu tot ceea ce însemnai pentru mine. Erai femeia căreia îi mângâiam cu delicatețe umerii, simțindu-i reci în aerul sufocant al nopții. O femeie căreia îi percepeam, cum nu mi se mai întâmplase niciodată, infinita singularitate și tulburătoarea unicitate de făptură iubită care, inexplicabil, se afla în acea seară în acel oraș devastat, trăind tot atât de aproape de o moarte întâmplătoare ca și de una premeditată. O femeie care unea marginile unei țesături într-o noapte când luptele încetaseră. Și care, zărindu-mi în sfârșit mâna, îmi oprea degetele pe obrazul ei și încremenea deja, pe jumătate adormită.

Prezența ta era de o stranietate desăvârșită. Și totodată de o necesitate pe deplin firească. Tu erai acolo și complexitatea ucigașă a acestei lumi, a acestei încâlceli de războaie, lăcomii, răzbunări, minciuni stătea față în față cu un adevăr mai presus de orice argumentație. Un adevăr atârnat de gestul tău: o mână care închidea ruptura unei țesături peste o negură ghiftuită de moarte. Am simțit că orice mărturie pe care aș fi putut s-o depun ar fi fost copleșită de adevărul acelei clipe smulse din nebunia oamenilor.

N-am avut curaj și, în orice caz, n-aș fi știut cum să-ți pun întrebări despre sensul cuvintelor tale. Te-am sărutat pe ceafă, pe gât, la începutul fragilului tău rozariu de vertebre, cu aceea tandrețe intensă incitantă pentru trupul unei femei dezarmate de o ocupație care nu poate fi întreruptă. Și, ca un simplu ecou al setei tale de adevăr, am început să-ți povestesc despre nașterea lumii în ochii unui copil rătăcit în mijlocul munților. Despre spaima lui, stârnită de înțelegerea lucrurilor, despre refuzul lui de a le da nume și despre izbăvirea lui prin muzica unei limbi necunoscute. Copilul a șovăit în pragul jocurilor noastre de plăcere și moarte, înainte de se lăsa din nou să se afunde în fraterna intimitate a universului. Femeia care îl ținea în brațe a continuat să murmure suav cântecul de leagăn chiar și când ecoul focurilor de armă de pe celălalt mal al torentului le-a ajuns la urechi. Limba aceea necunoscută era limba ei maternă.

Mi-am început istorisirea în fața ferestrei, în fața dreptunghiului de plasă pe care îl cârpeai, și am terminat-o pe șoptite, aplecat asupra feței tale destinse de somn. Credeam că ai ațipit și n-ai mai auzit sfârșitul. Dar, la ultimele mele cuvinte, fără să spui nimic, m-ai strâns ușor de mână.