Insomnie

Sala de aşteptare e mai aglomerată decât credeam. Ar fi trebuit să-mi iau ceva de citit, iar acum e prea târziu. Nu privesc pe nimeni în ochi. Nu-mi place să se holbeze nimeni la mine, aşa că nu mă holbez nici eu la alţii. Mă port de parcă m-aş afla într-o cameră goală.

Singurul scaun liber se află în colţul opus intrării, aşa că mă strecor, dezbrăcându-mă discret de pardesiu. Iau o revistă de pe masa din centru, deşi nu mă interesează absolut nimic. O răsfoiesc. Împing vocile din jur în fundal, până la nivelul unui murmur indescifrabil, monoton, distorsionat. Mă simt amorţită. Uneori, umbrele din jur se mişcă, animate de o voinţă necunoscută.

Vine rândul meu. Asistenta apare în prag, şi-mi rosteşte greşit numele. Dar e clar că e vorba de mine. Mă pune să aştept încă puţin, pe un scaun, la uşa doctorului. Când uşa se deschide şi doctorul îşi conduce ultimul pacient spre uşă, mă ridic. Dau mâna cu el, mă invită înăuntru.

Îşi dă jos ochelarii şi îi aşează între noi.
"Analizele sunt bune", zice.

Îl privesc cu uimire.
"Totul e perfect. Inima. Ficatul. Rinichii. Tiroida. Fizic, eşti într-o condiţie foarte bună."

Mă simt dezamăgită.
"Atunci... de ce nu dorm?"
"Hmm...", face, "trebuie să ne gândim împreună la un motiv psihologic".
"Psihologic? Nu, nu, imposibil."
"Ai avut vreo problemă de curând, ţi s-a întâmplat ceva?"
"Nu."
"Gândeşte-te bine."
"Nu am la ce să mă gândesc. Ştiu ce este o depresie, iar eu n-am aşa ceva. Totu-i... perfect."

În timp ce spun asta, mă simt aproape inconsistentă, o carcasă de hârtie, un ton permanent în mintea altcuiva. Ca un receptor căzut din furcă. De parcă l-aş inventa pe el, care stă în faţa mea în halatul lui alb. Vrea un motiv pentru care eu nu dorm. Este un domn amabil.
"Deci...", începe, "ai venit aici pentru următoarele."

Ridică fişa în faţă şi citeşte din ea.
"Dureri de cap, asta în ianuarie, în februarie ai venit pentru stomac, în martie ai venit pentru alergie, apoi îţi cădea părul, apoi o răceală, o aluniţă care arăta suspect, şi-aşa mai departe. Suntem în decembrie... şi eşti mereu aici."

Nu ştiu ce să-i răspund. Mă uit pe peretele din dreapta, deşi e gol.
"Bănuiesc că sunt alergică la ceva", spun.
"Ţi-am făcut testul de alergii."
"Poate sunt alergică la o substanţă pentru care nu există test."

Dă din cap, exasperat.
"Am să-ţi scriu ceva de dormit. Dar numai pentru câteva zile, dă dependenţă."

Îşi pune la loc ochelarii, mă conduce la uşă, dă mâna cu mine din nou.

Asistenta îmi scoate la imprimantă reţeta şi mi-o întinde. Văd asta ca într-un vis, amplificat, cu încetinitorul, ca un gest ritual. Îmi iau la revedere şi ajung în stradă. După colţ, o farmacie, aşezată strategic.
"Nu avem Neurofarm. Dar avem acelaşi produs de la o altă firmă. Le luaţi pe acestea, sau aşteptaţi să comandăm?"
"Le iau."

Plătesc, primesc câteva mostre de cosmetice şi nişte dropsuri de mentă. Pe pungă scrie: "Mulţumim că aţi cumpărat de la noi".

Ies, şi chiar în faţa intrării, înghit pe loc trei pastile. Nu-mi pasă că sunt privită de farmacistă sau de clienţi. Aştept să-şi facă efectul. Privesc în faţă, peste linia ferată. O femeie, cu un cal de căpăstru, trece pe câmp, ducându-se în depărtare. Un căţel mic şi alb aleargă în urmă, lătrând vesel.

Este rece, toamnă. Norii, foarte aproape de pământ, se mişcă în viteză pe cerul perfect albastru şi se remodelează pe măsură ce vântul puternic îi mătură de pe cer. Umbrele lor, proiectate pe câmpul verde, se mişcă în viteză, ca şi cum ar alerga unele după altele. Începe brusc să plouă. Stropii mari, grei. O ploaie locală, exact deasupra mea, cu o căutată malevolenţă, şi asta-i toată ploaia. Când îmi iau privirea de pe cerul imprevizibil, văd femeia venind de pe câmp. Căţelul este în urma ei, lătrând, urmând-o în salturile lui mici. Dar nici urmă de cal. Privesc în dreapta, privesc în stânga. Doar câmpul cu iarba cea verde şi omogenă, tăiată de curând. Simt ceva insuportabil. Am nevoie de o explicaţie. Poate că m-am înşelat şi nu ducea niciun cal de căpăstru. Poate că mi s-a părut. Încep să alerg spre femeie. Alerg. Când să trec calea ferată, un tren îmi taie calea. Îmi aşez mâinile peste urechi şi închid ochii. Mă simt aproape spulberată de zgomot şi de curentul de aer. Scrâşnetul de şine îmi intră în oase. Taie în mine. Când deschid ochii, femeia nu mai e.

Pastilele nu-şi vor face efectul. Ceva le împiedică. Mintea îmi este mai trează ca niciodată. Ce s-a întâmplat cu calul? Ce s-a întâmplat cu mine?

Mă îndrept spre casă fără să mă grăbesc.

După ce mă dezbrac de haină, n-am nicio idee de unde să încep. Cu ce. Ce anume să fac. Decid să fac curat. În felul acesta, nu-mi mai dau seama cum trece timpul. Când ajung să fac curăţenie în baie, e deja patru.

Cât aştept să fiarbă apa pentru un ceai, dau de pe un program pe altul. Mi se închid ochii, dar ştiu că n-o să-mi permit, n-o să mă las să dorm. Aş simţi că mi se întâmplă chestia aia detestabilă, ca şi cum un deget invizibil m-ar atinge în mijlocul frunţii, şi o voce străină mi-ar şopti "trezeşte-te".

Privesc în jur. Dulapul cu uşa întredeschisă, noptiera cu lampa ciobită, toate acolo, prezente în faţa mea cu o exactitate stridentă. Răcnesc la mine în cap "vreau să dorm, vreau dracului să dorm".

Spre şase, apare el. E vesel. Trăncăneşte într-una despre serviciu, dar e prea rapid pentru mine, îi văd doar buzele mişcându-se şi atât. Restul e zgomot: sunetul de ton.

Tresar, îmi dau seama că mă întreabă ceva.
"Ce?!"
"Unde ai pus telecomanda?", repetă.

N-am nici cea mai vagă idee.

Îl privesc şi mă simt strivită, simt că alunec şi nu pot face nimic să mă opresc. Aerul devine greu, încăperea mică. Se aşează lângă mine şi dă să mă sărute, mă feresc, aş vrea să îl împing, ori să îl lovesc. Dar mă abţin.