Mă așez la bar și cer un whisky. Apoi închid ochii și ascult. Miros. Forfota de sâmbătă seara și un iz de transpirație amestecat cu tutun. Deschid ochii și dau de el. Tipul de lângă mine. Jazz? Nu, fox. Uneori pop. Și, foarte rar, tango. Dar de ce nu jazz? De ce neapărat jazz? Să fie vreun fix? Fix despre asta nu vreau să discutăm în acest moment. Ar strica totul. Și totuși, de ce jazz? Bine, bine, dacă insistați, pentru că nu rock. În fine, nu chiar atât de mult. Deci, jazz? Nu, whisky. Fix de-aia.
Monica Ciurea
Cu scâncetu-ți timid, răgușit ca un intro, te-au purtat din brațe în brațe, recunoști în nări multe mirosuri; toate femeile care te-au legănat prin subsoluri nu sunt mama ta, nici tatăl tău nu e tatăl tău, poate al tău crește alți copii; bărbatul de lângă tine e un străin, gata să lovească; tu n-ai avut partitură clasică, precum ceilalți, a trebuit să modulezi zilele cu lovituri ferme în clape, să le faci să conteze, să improvizezi totul aici și acum. Swing, baby, swing, doar tu ești arta care modelează rezultatul.
Nicolae Popescu
Trompeta lui Miles Davis răsună lângă tigaia-n care sfârâie scăricica. Pricop încearcă să prindă ritmul pe șoldurile prinse-n șorț. Ar bea bere, dar îl așteaptă Gilda cu Moet, rață caramel, lenjerie fină. Alt nivel, nu doar de bloc. I-a promis nevestei, Vera, că pregătește masa, să-l lase apoi să iasă cu băieții, cică. Din sufragerie, aude vocea lui Zavaidoc. Apoi, pe-a Verei: cine mă puse pă mine, să fac casă lângă tine. Pric aruncă șorțul, deschide ușa, se prinde-n horă cu Vera. Gilda și Miles pot să aștepte.
