Stătea cu fața strivită în peretele de lemn rău mirositor. Se sufoca și a oftat adânc; cineva i-a strigat cu o voce răgușită, mai taci dreagă că toți suntem varză. A tăcut încercând să-și amintească cum a ajuns acolo; deodată apa sărată a început să-i curgă pe cap. Neașteptat, o mâna salvatoare a scos-o din apa rece. Ce caută mă bețivule conopida asta în butoiul de varză? Bețivul și-a șters mucii de mâneca pufoaicei. A fost ultima imagine pe care a văzut-o înainte să fie tăiată și îndesată între gogoșari și morcovi.
Laura Stanciu
Nu înțeleg femeile care călătoresc cu avionul îmbrăcate anost. De ce nu-și iau costume elegante? Își atârnă telefoanele de gât, își pun actele în borsete, umblă cu pantaloni largi, geci ușoare. Nemachiate, necoafate, zici că-s niște verze. Eu nu mi-aș permite să mă arăt fără ruj, fără tocuri de măcar 5 cm și fără să-mi aranjez părul din perie. Asta își spunea Marlene stând țanțoșă la rând, la economic, destinația Paris. Era liniștită. Nu-și uitase pașaportul, doar îl pusese în bagajul de cală.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Fetița iubea terenul viran. Acolo trăia. Liniștit, pașnic, îi dădea o stare de bine. Ce dacă era groapa de gunoi? Stătea de vorbă cu el și el avea daruri. Prima carte citită, primii pantofi, puțin găuriți, chiar o rochiță, un pic pătată, după ce i-a povestit fetița cu chibrituri. A plecat la școală. Abia aștepta vacanțele să-și vadă prietenul. Apoi, cursuri în străinătate. Când s-a întors nu a mai recunoscut câmpul. Era frumos, curățat, arat. L-a îmbrățișat. El plângea. M-au plantat cu varză. Nu mai am ce să-ți ofer.
