Am calculat și mi-a ieșit 19 noiembrie 2024, așa că de atunci am așteptat ziua asta. Ziua în care am devenit mai bătrână decât mama mea. Fără să știu, am așteptat o viață de om, 27 de ani, atâția au trecut de când ea a plecat. Am căutat pe Internet, prietenul de nădejde al zilelor noastre, l-am întrebat ce e cu ziua asta în așteptarea miracolului și tot ce-am aflat a fost că, după 18 ani, iese Pluto din Capricorn. Am râs, sunt Capricorn, poate nu e doar o coincidență. Dar am și înțeles că miracolele vin când nu te aștepți, nu într-o zi în care Pluto pleacă din Capricorn.
M-am agățat mereu de ideea că timpul le vindecă pe toate, o altă vorbă din străbuni care ne-a amăgit copilăriile, nimeni nu ne-a zis însă că o să trăim vremuri în care timpul le descoperă. Bucată cu bucată, anul 2024 mi-a scos în față răni pe care le îngropasem, așa cum făceam în copilărie cu florile mov de hibiscus. Săpam o groapă nu foarte adâncă în via din spatele casei, apoi puneam câteva pietricele, apoi floarea, pe care o acopeream cu o bucată de sticlă spartă și-apoi acopeream totul cu pământ. Le spuneam comori și le îngropam. Erau de fapt morminte.
N-am știut că rănile pot fi comori și-aș fi preferat să-mi spună asta cineva, le-am dezgropat fără să-mi fi planificat asta, dar florile mov sunt una cu pământul azi, poate am așteptat eu prea mult.
***
Mi-am petrecut prima zi din 2024 pe Etna, habar n-aveam că faptul ăsta concret, de a urca și de sta pe un vulcan, se poate transforma într-o metaforă. Cu un foc ce arde în interior și într-o zi iese la suprafață, provocând durere și uneori chiar moarte.
Anul ăsta am avut zile în care am vrut să nu mă mai ridic și m-am gândit la felurite variante prin care să mor ușor și demn, crezând arogant că aș avea puterea de a-mi alege moartea. Ciudat, până anul ăsta am fost convinsă că nu mi-e frică de moarte. Am crescut cu ea în camera vecină, ce a atât de rău să mori? Pentru cei din jur e mai greu, dar trece, pentru tine nu are cum să fie altfel decât liniște și lumină, e imposibil altfel, și-atunci de ce să îți fie frică? Într-o zi din anul ăsta am spus că nu văd altă rezolvare decât să sun la nebuni, să vină să mă ia. Să mă sedeze, să facă ceva, orice, până trece. N-am știut că și starea aia de sedare se trăiește și eu o trăiam chiar în acel moment, în timp ce o ceream cu îndârjire. Am plâns. Cum nu știam că pot să plâng. Dacă pentru unii oameni asta se cheamă durere, la mine a fost eliberare. Nu știu să plâng. Nu am știut niciodată. Doar de furie, sau de prea plinul din jur. Dar niciodată de durere.
În terapie sunt pe un drum în care învăț să mă despart de strămoșii mei. Nu înțeleg de ce nu-i îmbrățișez atunci când pleacă. Îi privesc cu drag cum se îndepărtează și nu-i plâng, nici nu îi iau în brațe, deși tânjesc după îmbrățișări. Le zâmbesc, mă gândesc că merităm toți despărțiri în care să zâmbim.
Nu pot suporta însă despărțirile în care oamenii urlă ca animalele, un răget de durere a crăpat odată o fereastră și a intrat vântul în casă și a dărâmat o plantă pe care, deși am încercat în multe feluri, n-am mai putut-o salva.
Anul ăsta am îmbrățișat pentru prima dată crucea de pe mormântul părinților mei.
***
Peste doar câteva zile împlinesc 40 de ani. Sunt zile în care mă simt de 16 și zile în care mă simt de 60. Un copil într-un corp de adult. Nu era suficientă presiunea finalului de an, acum trebuie să mă mai gândesc și dacă sunt mulțumită de viața mea până la această cifră rotundă și, se pare, definitorie pentru femei? Mă întreb dacă scurtul meu discurs despre durere de mai sus nu e prea mult, cine scrie despre dureri?, de ce să vrei să ți le amintești? 2024 mi-a adus și multe miracole, poate că ar trebui să mă gândesc la ele. Exercițiul ăsta de a lăsa în scris un an de trăiri are o responsabilitate pe care nu vreau să mi-o asum, și totuși iată-mă al șaselea an consecutiv aici.
În 2024 am avut parte de cea mai frumoasă zi de naștere, cu o mână de prieteni, ninsoare și căprioare. Ne-am uitat la Titanic și Teleșpan ne-a făcut tiramisu. La Paris am fost la mormântul lui Cioran unde oamenii au dus o cutie de scrisori și am văzut într-un final Catedrala lui Rodin. Am lansat Perfect Days și-am împărțit plăntuțe ce încă trăiesc în casele oamenilor, la Berlin am stat ore în șir în Café Cinema, în Udine am petrecut mult timp în Piața Centrală, am plâns și am băut cocktailuri Violette, la Craiova am trăit Shakespeare și TNT, am fugit la mare de trei ori vara asta, am închis câteva petreceri dansând pe clasicul "Regina tristeții", la Viena am simțit cum vocea mea se aude în Univers, chiar și pentru o secundă, la Cluj am început să înțeleg că nu am nimic de demonstrat nimănui. Am reușit să stau două săptămâni la țară. Să citesc, să scriu, să ud grădina, să văd filme, să culeg mure, să-mi împart timpul cu cei dragi, să studiem berzele din sat și să facem clătite. Așa vreau să-mi trăiesc bătrânețea, atunci când va veni. La Zilele Nordului am făcut un borș cu Mircea și Eugen, la Locarno am văzut The Fall în Piazza Grande, la Anonimul am stat nopțile pe plajă așteptând Perseidele, la Londra m-am lipit întâmplător de un copac plantat de Nelson Mandela, i-am văzut pe Win Wenders și pe Isabella Rossellini la Lucerne.
Am câștigat o mână de prieteni anul ăsta, și asta nu e puțin lucru, Și sentimentul că, de la o vârstă, oamenii care apar, rămân. Am diminuat din frica cu care trăiesc de mică: aceea că oameni vor pleca într-o zi, când te aștepți mai puțin.
Dacă ar fi să păstrez din anul ăsta o singură noapte, aș alege una cu furtună, cu fulgere și tunete, cu muzică și cognac, cu ploi care îți intră în piele, cu miros de caprifoi ud și brațe care te cuprind, "mă vezi?", "te văd", cu somn leneș spre dimineață și sentimentul că nu ai vrea să fii nicăieri decât acolo unde ești.
***
La final de an, sunt fericită că am reușit, în sfârșit, să-mi fac din casă un culcuș. Cu altarele mele, cu un televizor prea mare pe care să-mi văd filmele, cu Ariel, cel mai blând și bun motan din lume, cu o bibliotecă mereu în dezordine, cu lumină caldă și lumânări aprinse. Îmi aduc aminte de mămaia, și de candela pe care o ținea mereu aprinsă. De Crăciun mi-am gătit tot ce-mi place, am văzut Anotimpurile lui Rodin și mi-am dat voie să trec prin anul ăsta, să pot să scriu despre el cu sinceritate și fără furie, cu înțelegere și cu iertare.
La final, sunt recunoscătoare. Și nu e doar o vorbă pe care s-o spui pentru că trebuie. Oamenilor care s-au adunat în jurul meu, ca un scut sau ca o plapumă grea și călduroasă, celor care m-au suportat când până și mie mi-era greu s-o fac, care "mă verifică" frecvent și care mă fac să râd. Nu știu ce va fi de-acum încolo, dar știu că ceva s-a schimbat în mine, că am mai multă forță, mai multă hotărâre, că am crescut. Cred că miracolul pe care l-am așteptat era aici, aveam nevoie de ajutor să-l pot privi.
Cred că fiecare zi e un miracol, și faptul că noi suntem aici și o putem trăi împreună unul și mai mare.
Cred că noi alegem din ce unghi privim fiecare om pe care-l primim în viața noastră, dar nu alegem niciodată unghiul din care ne vor privi ceilalți. Deal with that!
***
În final, fără topuri, doar 10 melodii, 10 cărți și 10 filme care mi-au menținut linia orizontului senină anul ăsta:
10 melodii
Casticais - Ive Mendes
In My Mind - Wallners
Ne me quitte pas - Jacques Brel
Water - Tyla
Iubește-mă - Tania Turtureanu
Mon amour, mon ami - Marie Laforêt
Digital Prayer - Los Imigrantes
Poésies - Chaton
One Last Time - LP
The Funeral - Yungblund
10 cărți
Cartea vieților mele - Aleksandar Hemon
Iubirea la Sfântul Augustin - Hannah Arendt
Prinde iepurele - Lana Bastašić
Fata care s-a transformat în bețișoare - Natsuko Imamura
auton0m1e - Adrian Teleșpan
Aici locuiește frica - Dan-Liviu Boeriu
Cartea neliniștii - Fernando Pessoa
Viața e mai dreaptă decât moartea - Narine Abgarian
Tales of Ordinary Madness - Charles Bukowski
Jurnalul unei vieți moarte de-a gata - Cristian Popescu
10 filme
Bird, r. Andrea Arnold
La Cocina, r. Alonso Ruizpalacios
Dune: Part Two, r. Denis Villeneuve
L'amour Ouf, r. Gilles Lellouche
Anora, r. Sean Baker
Kneecap, r. Rich Peppiatt
There's Still Tomorrow, r. Paola Cortellesi
All We Imagine As Light, r. Payal Kapadia
Straume / Flow, r. Gints Zilbalodis
The Devil's Bath, r. Veronika Franz & Several Fiala
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)