În clipa în care Iisus a murit, de durere, rândunelele au îmbrăcat mantia lor neagră, de doliu, și așa au rămas până în zilele noastre, păsări binecuvântate de Dumnezeu și iubite de oameni." (Legende mănăstirești, martie 2020)
Acum 30 de ani ne-am mutat într-un apartament de bloc mic, cu patru etaje. Ne-am mutat pentru că fiul nostru începea clasa întâi, iar școala era, efectiv, peste drum de noul bloc. Și mai ales pentru că el era la vârsta la care putea ieși singur afară iar noi n-aveam curaj să-l lăsăm, fiindcă eram înconjurați de betoane și mașini. În jurul noului apartament aveam parcuri și livezi la capătul străzii, iar în spatele școlii un câmp verde, întins, perfect teren de joacă pentru copii. Liniște, verdeață, miros de tei în luna mai, soare, magazine mici cu de toate, viața devenise minunată și ne simțeam de-a dreptul norocoși.
Am iubit din prima casa asta, deși avea o particularitate care altora le părea un neajuns: un singur balcon mic, și ăla pe spate, la unul dintre dormitoare. L-am moștenit cu tâmplărie frumoasă de lemn, croită cu grijă chiar de fostul proprietar, care făcuse din el un loc intim în care să vrei să-ți începi cafeaua dimineața, dar și să-ți închei seara privind asfințitul. Și... am fost fericită să găsesc acolo, sus, chiar pe mijlocul peretelui, un cuib de rândunici! Știam sigur că rândunicile aduc protecție casei și de-abia așteptam primăvara, să văd dacă vine și la noi norocul!
De atunci, am deschis cu religiozitate, fix la 15 februarie, micile geamuri de sus, din lateralele balconului, ca să primesc oaspeții mei iubiți! Și ele au venit timp de 10 ani, generație după generație! Făceau câte 4-5 pui, îi hrăneau, îi învățau să zboare printre plantele mele și-apoi plecau. Erau atât de frumoși puii mici, cu gurile lor căscate veșnic în așteptarea mâncării, apoi, mai mari, înșirați înghesuit pe marginea cuibului, că se făceau atât de grași de nu mai aveau loc unul de altul! Cu puii de rândunele, răhățeala e singurul neajuns. Și asta o făceau la unison, că n-aveau încotro. Dacă s-ar fi întors unul în stânga, ar fi picat altul în dreapta, atât erau de grași. Și atunci, fix toți deodată, se întorceau, își înșirau fundurile în afara cuibului, și dă-i! Pleosc, fleoșc pe podeaua balconului, fără nicio considerație pentru munca mea de Sisif, că nu mai pridideam curățând după ei! Asta e, orice intră, tre'să iasă!
Dar ne-au acceptat, ne-au tolerat ani de-a rândul, zburau prin balcon, poposeau pe plante și pe frânghiile mele de rufe, mă ajutau la întinsul lor, fără frică de noi, de pisica sau de cățelul nostru. Nimic nu le-a oprit să se întoarcă an de an la noi... în afara unei grupări de vrăbii mafiote, cu care s-au luptat o săptămână întreagă până n-au mai avut putere. Am asistat neputincioasă, uneori cu ochii în lacrimi, la bătălii crâncene între dragele, elegantele mele rândunici și uzurpatoarele, mizerabilele vrăbii care, până la urmă, mi le-au gonit... Au rezistat eroic o săptămână, dar vedeam cum se scurge vlaga din ele. Nu știu pe unde dispăreau puii, dar se întorceau după fiecare bătălie și își reluau locul în cuib toată noaptea. Iar minunații lor părinți își adunau forțele stând nemișcați pe flori, pe sfori, pe rafturile din balcon, până a doua zi, când vrăbiile veneau mai multe, mai gălăgioase și mai rele. S-au luptat rândunelele mele o dată, poate de două ori pe zi, până când în locul lor au rămas vrăbiile.
Mizerabile creaturi... Legenda spune că pentru Dumnezeu ele sunt păsări blestemate, pentru că au furat cuie și le-au dus la crucea pe care a fost răstignit Iisus. Eu nu cred în legenda asta. Dumnezeu iubește toate creaturile, altfel n-ar fi Dumnezeul meu. Mizerabile, în sensul strict al cuvântului, da. Dar blestemate, nu.
Rândunicile mele adulte n-au făcut niciodată mizerie pe jos la restaurarea cuibului, un pai n-au scăpat. Doar ăia mici, o vreme îmi "noroceau" balconul, până învățau să zboare. Dar vrăbiile? Ppfffoai, când au început să-și aducă ele material necesar uzurpării cuibului, mi se umplea balconul de surcele, paie, păr, bucăți de vată, ceva rău, rău. Eu oricum eram o femeie c-o misiune, hotărâtă să nu le las să se instaleze, pentru că știam că dacă le scap din ochi și apucă să-și depună ouă, n-o să am inimă-n mine să le mai gonesc. Luptam, fiindcă speram, în pofida tuturor părerilor specialiștilor crescuți la țară, că dacă le țin rândunelelor mele cuibul curat, se vor întoarce la mine. O săptămână a durat și bătălia mea: ele aduceau mizerii, eu le scoteam din cuib. Ele puneau paie, eu le aruncam. Tactică defensivă. Le-am dovedit, până la urmă. Au renunțat, că d-aia e omul prădătorul suprem. Geaba însă, specialiștii au avut dreptate, odată ce l-au părăsit, rândunelele nu se mai întorc la cuib...
Și, superstițioasă cum eram, a intrat tristețea-n mine. Gata, s-a terminat protecția noastră, odată cu ele, rândunelele. Ce bine ne era nouă în casa noastră, uite cum o bandă de vrăbii îmi aduce ghinionul la ușă! Câțiva ani buni am tot deschis geamurile în februarie, așteptând să-mi intre iar norocul pe fereastră, ca și cum numai pe-acolo știa el să intre. Până au venit ăștia cu reabilitarea blocului, au schimbat configurația ferestrelor și n-am mai avut geamuri mici pe care să le țin deschise... Cuibul a rămas acolo, incredibilă și rezistentă lucrare, păstrată cu respect nu numai de mine, ci și de orice meseriaș care a intrat vreodată în balcon să-l zugrăvească. Toți au spus același lucru: doamnă, dacă vreți, dărâmați-l dumneavoastră, eu nu fac asta, că e mare păcat, aduce ghinion. Ce să fac? Să-l distrug eu? Niciodată! Eu, în secret, încă mai speram că stră-stră-stră-stră-stră-nepoții eroilor din bătăliile epice cu conquistadorii neamurilor blestemate, vor veni să viziteze ruinele cuibului măcar în scop turistic.
În mod ciudat, însă, protecția casei noastre a rămas aceeași. Mi-am spus că asta ni se întâmpla datorită respectului acordat cuibului meu gol, dar și existenței altuia plin de rândunele pe scara blocului, care, chiar dacă era un etaj mai sus, era, cumva, și al nostru și-și întindea protecția până la noi.
Anul acesta, în ajunul Paștelui, am constatat că mai am rufe în balcon și mi-am zis să le strâng, că nu e frumos să mă prindă Paștele cu ele pe sârmă. Aștepți Paștele cu casa curată, așa se cuvine. Zis și făcut, îmi iau coșul, trec prin dormitor spre balcon, îmi cad ochii pe ceasul de pe noptieră, hoopaa, ia uite, arăta 11 și 11 minute. He, ce chestie, tocmai ce-mi spusese Tiktoku' să fiu atentă când văd cifre d-astea repetitive, că astea-s "angel numbers" și îngerii tăi îți trimit mesaje.
N-am apucat să iau prima rufă, că mi-a căzut ceva în cap. Ce Doamne-iartă-mă mai e și asta în părul meu, de unde praf? Mă uit în sus, toată partea din mijloc a cuibului se prăbușise direct pe creștetul meu, lăsând pe perete doar o ramă semirotundă care nu părea să se simtă nici ea prea bine.
Acuma, stăteam acolo, sub cuib, cu coșul în mână și praful în păr și așteptam mesaje de la îngeri, dar nimic nu mi se arăta. Așa că le-am cerut să se exprime mai clar, că io nu-s prea vestită pentru inteligența mea, mie trebuie să mi se deseneze mai bine. Jur că i-am luat la rost, apoi am râs singură de mine, de semnele și îngerii din capul meu, așa că mi-am strâns rufele, am ieșit, m-am întors să trag perdeaua, și am văzut asta:
Parcă desenat. Pe perete.
Aproape poznaș zâmbetul ăla-ntr-o parte. Mă iertați dacă zic vreo prostie, dar mi se pare că scoate un pic limba la mine, este? Cred că e Rafael, că mesajul a fost cam șugubăț:
"Tre'să cadă cuibul ca să-ți pice fisa?"
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)