Așa că, ajungând până aici, tare ar mai fi cazul să dau dovadă de ceva chibzuință, mi-am zis. Eventual, să fac să încapă mai mulți ani într-unul.
Matematic vorbind, 2024 a fost anul meu cu 50 de ani. Vorba ceea, tânără, dom'le, foarte tânără, păcat! Închipuiți-vă cât de tânără m-am trezit într-o dimineață din acest an, când mi-am văzut până și fiul cel mic devenit major. Și pentru că e cu mult mai înalt decât mine, când merg alături de el, am toate șansele să mă simt literalmente mai mică. O tinerică.
În ultima vreme tot repet o scenă din singura piesă de teatru în care am jucat. O bucătărie strâmtă, eu să tot fi avut vreo 5 ani, o mamă și-un tată vorbind cu și despre neamuri: cutare a lu' cutare, care ține pe cutare, o știi?, s-a prăpădit săraca, câți ani avea?, vreo 50, era leat cu cutare, tânără, dom'le, foarte tânără, păcat! De să rămâi cu gura căscată, nu alta. O mamă de 30 și un tată de 37 nu-mi păreau prea tineri, apoi bunicii, trecuți toți de 50, erau deja ăi bătrâni. Foarte tânără, gândeam eu, trebuie să fie doar cineva ca fata vecinilor care se pregătește pentru facultate și eu îi zic mereu săru' mâna pentru că mi-o dă mama exemplu pentru când o să fiu mare.
Dar oare cât poți să te simți de mare?
Când nu mă uit în oglindă pot să am tot 5; sunt același copil introvertit, care locuiește mai ales dincolo de frunte, în spatele ochilor și trăiește în și din poveștile închipuite. Când mă uit la băieții mei, mă simt la fel ca mama și tatăl de-atunci, un fel de plasă solidă de siguranță. Când îmi pornește piatra de moară din piept, am anii bunicilor mei, cu tot cu brazdele lor adânci de pe frunte.
Deci, cum stai cu anii când simți nevoia să evadezi din memorie?
La 5 ani, toate zilele mi-erau fericite. Dar în același timp, pentru părinții mei zilele erau tare grele în timp ce se străduiau să facă rost pe sub mână de ani fericiți pentru mine. Așa încât la 50 am simțit nevoia să descătușez pentru copiii mei de acasă și de la școală anii de fier ai perioadei comuniste, printr-o expoziție-muzeu, Lena Constante - Evadări din memorie, în care mi-am pus, arc peste ani, sufletul meu întreg. Și pe care vă îndemn să o vizitați virtual, accesând https://cncaragialemoreni.ro/expozitia-eveniment-lena-constante/ și
Dar când te reîndrăgostești, cum stai cu anii?
Ei bine, da, mărturisesc sincer că mi-am făcut loc și timp să mă întorc la marea mea iubire. Eram un copil, a fost prima mea dragoste. Și recunosc: iubesc și azi pasional. Teatrul. Într-un an, cât în 50, 100 de spectacole. Și asta pentru un copil de 50 de ani e ceva! Deși nu voi numi, din economie de spațiu, decât 5 dintre ele. Radu Afrim, Antologia dispariției. Silviu Purcărete, Lexiconul amar. Oana Pellea, Evadarea tăcută. Chris Simion-Mercurian, Cineva are să vină. Și peste toate, Faust, pactul Ofeliei Popii cu timpul. Spectacolul care mi-a trecut prin toți porii. Descensus ad inferos. Am simțit cum se desfac organic, unul câte unul, nodurile fiecărui pact încheiat cu neputințele mele în toți acești ani. Ieșind din sală, am continuat să dezleg. Și să plâng. Să consum orice rest rămas din propriul iad. Întineream.
Destul cât să îți vină uneori să zbori?
- Întocmai ca o fecioară îndrăgostită de un romantic absurd, am zis eu.
Praga, 2024. Scrisoare în imagini.
Dragă K.,
Într-o bună dimineață, după o noapte de vise zbuciumate, m-am pomenit metamorfozată nici mai mult nici mai puțin decât în gândurile lipicioase ale lui Gregor Samsa, care mi se agățaseră de frunte precum o gânganie înspăimântătoare.
Făcând pasul mare peste Vltava, m-am proțăpit la nr. 22 pentru prima poză. Bliz! În secunda următoare, m-am trezit (deși trezit în cazul de față e doar un fel de a spune :) cu tavanul în cap.
- Mai ușor cu pianul pe... acoperiș, mi s-a părut că te aud. Dar nu m-am întors de teamă să nu strivesc visul cu zborul.
Hai cu metamorfoza mai departe, iha ha! Zâmbești cumva?
Ia zi, ție cum ți-ar fi să iei lecții de echitație inversă în timp ce calul ți-e priponit cu parâma de ROOFTOP? La faza asta, se vede bine că nu eu am scos limba...
Prin urmare, trec repejor la nivelul următor, căci cuvântul din metamorfoveste înainte mult mai este.
Îngrijorată de irealitatea frumoasă ce-mi plutea la picioare în timp ce visam la cai verzi pe pian, pardon, pe tavan, mi-am zis că ar cam fi imperios necesar și absolut deloc util dacă mi-aș regăsi totuși eul interior, jumătatea mea consistentă și pitită în spatele aparențelor. Căci, vorba ceea, haina goală nu face pe omul plin!
Și pentru că aveam filmul, dar îmi lipsea scenariul, am dat o fugă până la Karlovy Vary, unde în mod oficial Tomáš Garrigue Masaryk, zis și președintele eliberator, mi-a înmânat ușor neserios, ușor încrezător libretul, ori poate chiar biletul pentru a mă prezenta degrabă și fără ezitare, pentru încorporare, nici mai mult nici mai puțin decât la... opera de stat. În picioare. La intrare. Acolo era pus în scenă Verdi. Nabucco. Nici că se putea final mai ireal.
Te las. Mă duc să mai visez o dată Praga.
Cu drag,
a ta forever (on the ROOFTOP)
Acum, revenind pe jumătate la realitate (pe jumătate totuși dusă cu ficțiunea), am scris într-un an mai bine de 200 de micro Ficțiuni Reale, 40 dintre ele fiind deja selectate, traduse și publicate pe LiterNet.ro. Dar și mai valoroase de atât au fost întâlnirile (mai mult sau mai puțin) întâmplătoare cu ficționari reali, în carne, fericiri și oase: Mihai Buzea, Nic Popescu, Aurelian Țolescu, Marius Stan, Daniel Popa, Oana Jindiceanu, Laura Stanciu, Mădă Angelescu.
Deci, acest fel de an trebuie să continue, zic.
Și pentru că viața e pe zile, unele cât o clipă, altele cât un an, zile cu aripi și zile chircite, dar toate, absolut toate cu recunoștință, ei bine, mă declar un copil recunoscător pentru cei 50 de ani pe care nu-i simt mereu (chiar grei) în portofel. Ceea ce vă doresc și vouă! Dați timp și valoare propriei vieți! Și între timp, să ne vedem & revedem cu bine!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)