Mă uit în urmă, peste anul care tocmai s-a încheiat, și-ți mulțumesc, Răzvan Penescu, pentru că-mi dai ocazia să fac această retrospectivă - cum îi spui tu, introspecție - cum o simt eu, la final / început de an:)
În cercetarea mea mă folosesc de facebook, care este ca un fel de jurnal de activitate. E drept că multe nu le știe, el, facebook-ul... fiindcă adesea nu mă apuc să postez propriile spaime, nesiguranțe, dureri, lupte sau dezamăgiri.
Primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la acest an 2024? Probabil ar fi albastrul incredibil al mării din insula Samotraki. M-a urmărit pretutindeni acolo în fiecare miez de zi, cât și la apusurile superbe care făceau apa roz sau la răsăriturile aurii. Am avut marea aceea în curtea noastră, în drumețiile pe munte, practic era mereu în jurul nostru și-mi dădea un sentiment de siguranță și de busolă internă mai clară.
Urmează verdele lacului Tăul Țapului din Retezat, care mi-a tăiat respirația atunci când l-am văzut. Practic urci, urci, urci și deodată, neașteptat și ireal de frumos, apare în fața ochilor un smarald uriaș. Sunt recunoscătoare pentru mobilizarea și efortul depus, astfel încât să merit acele imagini. Care rămân ale mele, le pot lua oriunde cu mine.
Am lucrat proiecte diverse anul ăsta și m-am bucurat de fiecare proces în parte, indiferent de anvergura lui. La Teatrul Național Timișoara am avut în noiembrie premiera Petrecerea de nuntă realizat de Marie-Louise Bischofberger și Dominic Gould. Rolul JUSTINE LOISEL a fost provocator pentru mine și mulțumesc pentru șansă celor care m-au "văzut" în el. La repetiții, când aveam căutări, îndoieli și ezitări, au contat mult o privire de încurajare, un gest, un gând bun, o părere. Sau pur și simplu un spațiu de liniște, o tăcere. Dragi colegi, le-am văzut pe toate, să știți! <3
O altă premieră a fost la Arad, în luna iunie, cu spectacolul Toxic - un spectacol grozav după Opposites attract, regizat de Florin Piersic Jr., care a lucrat cu o precizie de bijutier atât scena mea, dintre TANYA și GREG, cât și celelalte partituri. Efectiv la premieră simțeam cum publicul ne iubește, așa cum ne și spusese Florin că va fi, mulțumesc!
Iar la ArteFactum am făcut în decembrie Recviem regizat de Levente Kocsardi, după dramaturgia scrisă de Mona Donici. E un privilegiu, ca actriță, să am șansa de a scrie cineva textul pentru mine, mai mult decât atât, pornind de la o persoană reală care chiar a existat. Și fiindcă pe ROJI, femeia pe care o am eu de întruchipat, în mod real a călcat-o tancul la revoluția din 1989, a fost musai să mă documentez și să văd / aud / simt cum este să fii în preajma unui tanc cu șenile și să-mi imaginez cum a fost pentru femeia aceea, atunci, să fie în acea situație. Așa că fiind de 1 decembrie în București, a fost mai mult decât binevenită parada militară pentru documentarea mea, să aflu cum este pe viu să treacă tancurile la câțiva centimetri de mine. Cum se aude huruitul lor, cum se zguduie pământul, cum resimt asta nervii mei, pielea mea, șira spinării.
În decembrie au fost mai multe evenimente de celebrare a 35 de ani de la '89 și fiindcă este un subiect contemporan și important pentru mine, am fost dornică să mă implic, chiar dacă în unele aveam un rol important, iar în altele doar eram în mulțime. Fiindcă acea mulțime, atunci, a condus la schimbare. Plus că-mi stă bine în ținute retro. :)
O altă binecuvântată întâlnire a fost proiectul Profetul de Khalil Gibran, alături de colegi de suflet. Textul descoperit atunci m-a fascinat pur și simplu și era atât de "pe gura și gândul meu" că efectiv îmi plăceau toate poeziile alese, dar și multe altele, și abia aștept momente să mai împărtășesc altora din ele. Am multe părți favorite, nici n-aș ști să aleg care-mi place mai mult...
"Nimeni nu vă poate arăta mai mult decât ceea ce există deja,
pe jumătate adormit, în zorii cunoașterii voastre."
"Aripile pe care zboară gândul, nu sunt de împrumut."
"Vă pot vorbi despre binele din voi, dar nu și despre rău.
Căci ce este răul decât binele chinuit de propria foame și sete?
Când binele-i înfometat, se va hrăni chiar și din cele mai întunecate peșteri,
iar când i-e sete, ar bea și apă moartă.
Sunteți buni când sunteți una cu voi înșivă.
Și totuși, atunci când nu sunteți voi înșivă, nu sunteți răi."
Am jucat spectacolele "curente" la TNTm: Breaking News, Zorba grecul, Don Juan, Cu dragoste. Din dragoste, Anna Karenina. Iar la Centrul de cultură și artă am reluat (de prea puține ori) Monoloagele solitudinii, apoi l-am jucat în cadrul festivalului TESZT organizat de Teatrul maghiar, inclusiv la Deva m-am dus... poate-mi găsesc acolo logodnicul:)
În vară m-am reîntâlnit cu Julien Javions, în cadrul festivalului Underground, iar rezultatul filmărilor noastre a fost proiectat la cinematograful Arta din Arad, a fost emoționant.
În februarie a avut lansarea videoclipului AMĂGIRE a lui Maryliss, acest proiect a avut o energie nebună. Ovidiu Dodo Moldovan a condus toată echipa ARTonic într-un fel exemplar, către o lansare oficială super wow. Aici este clipul, are până în acest moment peste 36k de vizualizări ;)
La final de lună a avut loc și premiera filmului Asimptomatic, unde am fost MAMA lui Simi, un tânăr care suferă de o boală gravă. O muncă în care echipa Timișoara Film Society a reușit cu brio să compună imagini superbe, muzică faină, o poveste inteligentă și cu umor, sgi, cu de toate, chiar merită văzut.
Tot în februarie a absolvit prima serie de public speaking și actorie din acest an - de care am fost deosebit de mândră. Toți cursanții s-au implicat serios și mi-a plăcut mult să le împărtășesc din ceea ce știu. Cum am mai spus, foarte mult învăț și eu de la ei. Apoi au urmat alte serii, în aprilie, în octombrie, actuala serie va termina la început de februarie 2025.
Tot cu o parte din actualii și foștii cursanți, am sărbătorit și ziua teatrului, pe 27 martie.
După aproape șapte ani a ieșit videoclipul trupei Flare, în care eram mama unei fete care nu aude, a fost o experiență interesantă să mă revăd, fiindcă și uitasem de aceste filmări.
Am condus publicul în poveștile puse în scenă de doamna Rodica Murgu, în cadrul școlii sale de balet. Câtă muncă, câtă pasiune, cât talent! Spectacolele sunt bianuale și de fiecare dată observ cum performanța lor crește substanțial de la o reprezentație la alta. Iar mie-mi place să le însoțesc povestea cu vocea mea, fie pe malul Dunării la Viena, fie într-o pădure fermecată, fie într-un magazin londonez de păpuși.
Am ținut ateliere de lucru, atât pe partea de actorie cât și de vorbit în public, e bine că oamenii sunt deschiși către teatru și vor să-și îmbunătățească abilitățile de comunicare (și nu numai). Livia Mateiaș m-a cooptat într-un astfel de proiect, și ce bucurie să vezi că participanții pleacă - cumva - măcar puțin transformați după întâlnirea noastră. Sau cel puțin mai conștienți de potențialul lor.
La UVT le-am vorbit profesorilor și viitorilor profesori despre nevoia de înțelegere reciprocă a lor față de elevi, dar și invers...
Am povestit cu oameni și prieteni în interviuri la radio și podcast-uri, mă bucur de fiecare întâlnire: Raul Bastean, Sergiu Galiș, Andreea Oance, Raluca Cârcei.
În septembrie am spus texte atent alese pentru Lucia Moise, la vernisajul expoziției ei. Ea mi-a făcut în 1996 primul machiaj în Teatrul Național, apoi tot ea, în 2000, a venit să mă învețe cum să-i fac baie bebelușului meu. Așa că nu mi-a părut greu să schimb mai multe avioane și trenuri ca să vin fuga la Noul pământ.
Și fiindcă-mi place lumea de la vernisaje, am spus poezii și-n decembrie la Salonul anual din galeria de artă condusă de doamna Stela Guțiu. Dăruiesc cu drag cuvântul, gândul și emoția mea, însă de fiecare dată primesc înapoi mult mai mult de la cei prezenți.
Îmi place să fac poze, iar anul ăsta m-au răsfățat în fotografiile lor Roxi (Roxana Alexandra) și Nicu, care a venit cu idei super faine și cei de la dallesGo.
2024 a fost anul în care m-am înscris la un master la UNATC. Specializarea teatru comunitar și terapeutic, este un domeniu de interes pentru mine și am decis că pentru el merită să trec prin emoțiile examenului, cu tot ce înseamnă dosarul de înscriere, probele în sine, plus naveta Timișoara- București săptămânal timp doi ani. Dar îmi place. Fiindcă Bucureștiul este acasă pentru mine și, pe lângă cursuri, merg fuga să văd Mary Stuart a lui Andrei Șerban, Lohengrin al lui Purcărete, să mă reîntâlnesc cu reprezentațiile de la Circul de stat. Am crescut în acel parc și se simte fain să fii în locurile de unde ai plecat de mult, chiar dacă e doar pentru a duce la bun sfârșit un master.
Colegele mele sunt fiecare în parte un univers în sine și experimentăm diverse situații împreună. Cu Alexandra am mers la un party incluziv, unde am trăit live scena din Parfum de femeie, fiindcă m-am lăsat condusă de un partener care nu vedea, am comunicat cu persoane cu diverse abilități speciale și e foarte împlinitor să reușesc să mă scutur de limitări și păreri preconcepute.
Ceva asemănător am trăit și acum în decembrie la deschiderea cinematografului "Johnny" (Weissmuller), unde copii din centre sociale și din diverse medii defavorizate au reușit să pună în scenă alături de mine și cu susținerea șortulețului povestitor, aventura albinuței scrisă de Patricia Lidia Cevei.
La capitolul întâlniri necesare în acest an, ar fi:
workshopul de mișcare cu Beatrice Tudor, unde s-a pus un fel de liniște peste relația mea cu corpul meu, cu mine, de fapt.
retreaturile ținute de Alexander - unde am înțeles și m-am înțeles mai bine, și unde am acceptat că animalul meu de putere este calul.
am (re)descoperit taijiquan-ul și qigong-ul și mi-a plăcut să merg la antrenamente și la stagii. Îmi propun să practic mai mult, mă readuce în prezent, să fiu focusată și relaxată în același timp.
workshopul de dans cu Betty Beatrice, unde printre altele am aflat că mai am un alt animal de putere, și anume șoimul. Dar toate acestea nu se contrazic, ci se îmbină și fac echipă în derularea parcursului meu prin această experiență numită viață.
workshopul de mișcare ținut de Cristina Lilienfeld, unde ne-am lăsat transformați de peisajul organic interior și exterior, am lăsat mișcarea să se nască din zone neașteptate ale sinelui nostru, conștientizând (a câta oară) că mișcarea fiecărui deget declanșează atât de multe reacții (fizice) în corpul nostru.
workshopul cu Levente, unde am privit Pescărușul lui Cehov dintr-o altă perspectivă. Noi actorii avem nevoie adesea să schimbăm perspectivele și să nu rămânem blocați în ceea ce știm deja.
De câteva ori m-am întâlnit cu fiul meu Mircea. Și a fost anul în care am conștientizat că el este un omuleț de sine stătător, o persoană care își caută sensul, o ființă care se străduiește să se cunoască și să(-și) facă față. Când am văzut, treptat, lucrurile în acest fel, parcă presiunea a dispărut dintr-o dată și a venit în loc o relaxare, o credință că va fi bine. Că este bine așa cum e.
De bună voie și nesilită de nimeni, m-am supus ascultării și am cules cartofi în tabăra de nutriție de la mănăstirea Oașa și Găbud, a fost o experiență plină de sens. Aș fi putut alege bucătăria sau servitul la mese, dar nanana, la bucătărie nu-mi place nici acasă, deci aleg oricând munca câmpului în arșița verii.
Am mai urcat și alți munți anul ăsta, niciodată destui: pe cheile Țăsnei, apoi în zona Bran, am văzut în Retezat perseidele la final de august, de pe crestele Păpușa și Peleaga.
Într-o zi frumoasă de mai am revăzut atât de mulți oameni dragi și faini din Timișoara, la un concert acustic Ilie Stepan și Horea Crișovan. Să-i vezi adunați așa laolaltă, e prilej de mare bucurie. Și asta s-a datorat atunci energiei puse în mișcare de Borco Ilin, Camelia Burghele și Adriana Babeți.
În septembrie am reușit să ducem la bun sfârșit pelerinajul de la Partoș. Se face cumva, nu știu cum, că în fiecare an apar motive să nu reușesc să merg. Și totuși las motivele deoparte să aștepte până mă întorc, și pornesc. Și ajung cu bine. Apoi motivele sunt tot acolo, așteaptă să le lămuresc cumva. Ceea ce oricum se va întâmpla la un moment dat:)
Sunt mulți tineri și copii care merită încurajați și susținuți. La invitația asociației Merida am ținut două ateliere de teatru forum și ce ingenioși au fost cei cu care am lucrat.
Pe parcursul anului am mers către copiii iubibili din asociația Inima îți vorbește și m-am implicat atât cât am putut: am făcut cu ei ateliere de actorie, repetiții pentru balul caritabil organizat pentru casa inimii lor și am lucrat împreună în cadrul festivalului înghețatei bune.
Am condus pe ultimul drum un coleg regizor care a plecat din lumea noastră, cel cu care am scos prima mea premieră în 1996, Ion Ardeal Ieremia. Eram SILVIA în Nimic despre Hamlet.
Am mai condus pe ultimul drum un prieten, artist desăvârșit, fără de care m-am simțit mult mai singură în această urbe. Papi, sunt mai puternică și datorită ție, îți mulțumesc pentru tot, Emilian Roșculeț!
Apoi un alt prieten poet a mai plecat, Traian Abruda. La puțin timp după ce i-am citit poeziile la lansarea de carte. Ardeal, Papi, Traian, mult prea devreme a fost!
Am căutat să am grijă de mine, să fac mișcare. Zilnic. Atât cât s-a putut. E bine.
Am făcut câteva greșeli față de niște oameni. Unele conștient, altele nu. Unele chiar au avut repercusiuni asupra lor și n-a fost ușor să mă privesc după aceea. Altele n-au fost cu voie, dar tot au durut. Mai multă grijă, Ana!
Mulțumesc cu recunoștință pentru oamenii din viața mea! Sunt conștientă că nu le e ușor :)
Și la anul ăsta care vine, o să fie și mai bine. Mânați, măi! "Hăăăăiii, hăăăii!"
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)