Un coming-of-age tradițional. Un female gaze aproape siropos, dacă n-aș fi fost individualista indecisă care pozează cu succes în fermitate. A fost anul cu "17" înfipt în tort. Deziluzii, deci. Și hormoni. Și curajul idiot de care nimeni nu scapă și la care eu, pe-atunci complexată și neputincioasă, visasem în valurile mării lui 2023. "Luați și mâncați!". Și vă săturați! Întâi am prins curajul de-a mă privi pe mine în oglindă. Apoi, de-a privi în jur, printre prieteni, unde selecția naturală nu există, unde eu am preluat frâiele și-am învățat - în sfârșit! - să spun "nu". Cu oamenii potriviți lângă mine - cărora le transmit, pe această cale, toată dragostea care încape în mine - am găsit apoi curajul de-a ieși în lume. De-a ridica privirea. De-a mă lăsa privită. Proces lung și sinuos. Îl începusem eu cu 11 ani în urmă, când am pășit prima oară în sala unui curs de actorie, când mi-am îndreptat fără să știu existența-mi întreagă înspre teatru. Timp de 11 ani, totul a fost despre scene și cortine, despre repetiții pentru care mă trezeam cu drag dimineața. Până acum două luni.
Vorbesc mult. Am început prematur, primii pași i-am făcut târziu, de-a bușilea puteam să merg doar cu spatele. Aș vrea să glumesc cu asta. Și părinții mei, probabil. Dar am început să vorbesc foarte devreme, la fel să citesc, la fel să scriu. Și scriu mereu, scriu peste tot. Pe șervețele și pereți, pe bilete de tren, scriu și uneori scriu și totdeauna scriu. Înainte, doar pentru mine. Da, compunerile mele au avut întotdeauna succes la școală, nu, niciodată nu respectam criteriile, bineînțeles, am fost mereu iertată. Și de câțiva ani buni tot ajung la etapa națională a olimpiadei de română, unde totul e conformism și notorietate didactică. De aceea nu o socotesc drept exercițiu de scriere. Ei, și acum două luni totul s-a schimbat. Acum două luni, când regizorul Theodor-Cristian Popescu a montat surorile lui Cehov la mine acasă, la Teatrul Tineretului Piatra-Neamț. Să nu credeți că atunci am descoperit eu teatrul. De când am ajuns la vârsta priceperii și până acum nu am ratat nimic, nu e spectacol nemțean pe care să-l fi văzut numai o dată. Dar în seara aceea de octombrie, ceva din mine mi-a șoptit să prind de mână cele două mari fericiri ale vieții mele și, pentru prima oară, să scriu despre teatru. Curajul. Apoi, curajul mi-a urlat să fac ceva cu textul acela și mi-a arătat o adresă de e-mail. Patru ore mai târziu, întâia mea cronică era publicată. Patru ore mai târziu, a început totul.
În două luni de zile-am adunat experiențe și întâlniri cât în toți anii de până acum. Și-am găsit pasiunea pe care am căutat-o în toți anii de până acum. De aceea sunt mai mult decât recunoscătoare, de aceea nu voi uita 2024 niciodată. Se sfârșește anul acesta în care am schimbat patru culori de păr și-n loc de bani sau buletin, tot ce-am purtat cu mine peste tot a fost aparatul foto - a treia mare fericire. Se sfârșește anul acesta pe care l-am petrecut mai mult în trenuri - către Cluj și Baia Mare, către Pitești și, mai ales, București, către Suceava, către povestea definitorie pe care nu o pot împărtăși, pe care numai o altă pereche de ochi a citit-o, ai mâinii care mi-a și scris-o. Se sfârșește anul acesta în care-am găsit curajul să abandonez ignoranța copilărească și să-mi iubesc mai tare părinții. Am dormit în rulote, corturi și căzi. Am plâns în culise și pe motor. Mi-am cuprins toată dragostea în fotografii Polaroid și le-am făcut bucăți. Nopțile mi le-am câștigat la căldură, cu filme, la masă cu actori. Am gâfâit, am alergat, din concurs în concurs, din cămin în hotel, din munte în munte. Valiza mi-a stat necontenit pregătită, i-am tocit roțile, am asfixiat-o cu haine șifonate, nu s-a așezat un fir de praf pe ea. Am trăit primitiv, m-am dăruit poftelor. Când tânjeam după teatru, mergeam șase ore și-l aplaudam pe Victor Rebengiuc. Când îmi lăsa gura apă după liniște, mergeam o oră și-mi priveam Moldova de la 1.904 m altitudine. Am găsit curajul să iubesc, am inventat curajul să fug, am vânat vânătoarea, niciodată vulpea.
În marea acestui septembrie mi-am mai ferit o dorință. Din superstiție și pudoare, o tăinuiesc până la retrospectiva următorului an. Libertatea însă o visez și-o cer în gura mare, să fie bine, ca să nu fie rău, ușurată - și nu prea - că martie-mi va aduce buletinul de vot odată cu cel din portofel. A fost ultimul an cu semnătura tutorelui legal, ultimul an când actele m-au numit copil. Pândesc permisul de conducere și mă ascund de orice clipă care mi-ar permite să stau locului. 2024 nu mi-a astâmpărat dorul de ducă - 2025 s-o ia drept provocare. Și provocare să-mi fie. Să simt și să trăiesc, de este posibil, de două ori mai tare decât în aceste douăsprezece luni care-au pus mâna pe clanță. Să deschidă acum ușa neprevăzutului, nemaiîntâlnitului, necunoscutului. Mă proptesc în prag, dau cu capul de vâsc, aștept cu pâine și sare. Nu deschid ochii, nu privesc. Promit să fiu gazdă bună.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)