Știu că ar trebui să încep cu ianuarie 2024, dar îmi vine în minte anul 2020, în care familia mea a suferit pierderi dureroase. Nu din cauza pandemiei, nu, e o coincidență de perioadă, dar cu siguranță, frigul instalat între oameni atunci și-a adus aportul la atmosfera devenită deja sumbră. Îmi amintesc eu pentru mine acele momente, dar nu aș vrea să le aștern aici. Nu vreau să intru în detalii în ceea ce privește viața personală. În orice caz, mai departe s-au renăscut și născut lucruri bune.
Din punct de vedere profesional, au urmat ani buni pentru mine: în vara lui 2021 am fost la 10 pentru Film la TIFF, la finalul aceluiași an m-am angajat la secția germană a Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu, continuând să fiu angajată și la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești. În următorii trei ani viața a devenit un tur de forță continuu, împărțindu-mă între orașe, teatre, drumuri, prieteni și familie. 2022 e încă anul pe care îl am ca reper pentru un an complet pentru ce îmi doream eu într-o viață de actriță: am filmat pentru prima dată un serial străin și un lungmetraj românesc, am lucrat o Antigona în limba germană, pe care încă o visez (antigone. ein Requiem, regia Florin Vidamski) și am mai scos două premiere de teatru: Toxic, regia Florin Piersic Jr. și Cântăreața cheală, regia Cristian Ban. Tot în 2022 am devenit parte din echipa Interfonic, cooptată de Vlaicu Golcea, iar apoi am pornit la drum cu un proiect de suflet inițiat de Cristina Milea. Dacă stau să mă gândesc mai bine, pe plan personal, e anul în care am învățat să pun niște limite, am închis definitiv niște porți și am deschis altele. E anul în care am reușit să mă disciplinez, să fac sport constant, să lucrez la mental și să fiu per total organizată. E anul în care am avut mai multă grijă de mine și de cei din jur.
În 2023 a continuat tradiția turului de forță, adăugându-se o colaborare la teatrul din orașul meu natal, Brașov, o Yerma (regia Diana Păcurar) pe care îmi face mare plăcere să o joc lună de lună, o caravană de teatru prin sate transilvănene cu teatrul din Sibiu (Die Legende von Hameln, regia Andrei și Andreea Grosu), două workshopuri cu studenții de la secția germană a catedrei de actorie de la UVT Timișoara, filmarea unui scurtmetraj, care încă nu a ieșit, iar pe final de an, o Marie a lui Wozyeck (regia Hunor von Horvath), tot la Sibiu. Și tot pe final de an, am intrat la workshopul de scriere dramatică inițiat de Mimi Brănescu, o decizie impulsivă, dar atât de benefică pentru mine. Dincolo de plinătatea lui, 2023 s-a împlinit prin momente unice în familie și în inimă, pe care le port mereu cu mine.
2024 a început, așadar, cu un shift al atenției, de la actorie, la scriere dramatică. Nevoia asta s-a născut din dorința de a avea o voce proprie. Ca actor, parcă nu îți aparții. Dar ca dramaturg? Am zis să încerc. Am scris primul meu text dramatic, Cerc Închis, care a avut un spectacol-lectură la final de workshop, iar apoi a mai avut două în cadrul proiectului IdentitAR feminin în care a fost selecționat. Au fost mici bucurii, care m-au ajutat să-mi clarific ce îmi doresc să fac mai departe.
2024 a continuat proiectele lui 2023, așadar a fost din nou cu multe drumuri, am făcut săptămână de săptămână ture pe ruta București - Ploiești - Brașov - Sibiu. S-a acumulat multă oboseală și s-a născut nevoia de stabilitate. Deși, teoretic, locuiesc în București, practic, sunt mai mult pe drumuri, și, deși joc spectacole în trei orașe diferite, de București m-am rupt profesional. Așa că îmi doresc să mă întorc în București. Primesc două vești: sunt distribuită într-un lungmetraj în vară, iar în toamnă într-un spectacol la București. Hai că se așază lucrurile. Termin filmările, încep repetițiile în București. Sunt invitată la un casting în străinătate. Nu îl iau, dar experiența în sine e atât de satisfăcătoare, că îmi dă speranță și chef de joc. Între timp alerg pe ruta deja știută ca să joc spectacolele. În București scoatem premiera: Maria Sinești în Jocul ielelor în regia lui Liviu Lucaci la Teatrul Dramaturgilor Români; sunt bucuroasă. Apoi, iese lungmetrajul filmat în 2022, Enescu, Jupuit de viu, în regia lui Toma Enache. Sunt organizate premiere de gală timp de două luni - în fiecare seară, un alt oraș. Reușesc să particip și eu aproximativ 3 săptămâni la acest turneu, fac cunoștință cu publicul, învăț un nou tip de relaționare. Suntem invitați și la festivaluri internaționale, iar eu particip în Croația și în Monaco. Între timp joc spectacole pe ruta cunoscută. Oboseala crește.
Decembrie: final de an. Se iau decizii: oficial, plec de la Sibiu - rămân colaboratoare. Mă ancorez în noua mea realitate. Scriu. Fac planuri. Îmi crește inima. În fiecare an, tot mai mult. Prioritizez creșterea asta. Sunt recunoscătoare tuturor celor cu care am lucrat, tuturor șanselor primite. Indiferent de păreri, de comentarii. Trăiesc paradoxuri, cei ce iubesc și cei ce urăsc. Mă gândesc să mă așez, să caut liniștea, care să-mi cuprindă inima în creștere. Sunt clipe de fericire pe care le-aș prelungi la nesfârșit. Sunt și momente de angoasă, de frică. Tocmai acum fac schimbări mari, când pe plan politic, țara e instabilă. Când amenință criză economică. Trec în revistă tot ce am învățat anul acesta: cere și ți se va da, iubește și vei fi iubit, tot ce credeai tu că e adevărat, nu e, tot ce nu credeai că e, e, prietenia există în copilărie, iubirea se construiește, nothing really matters.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)