M-ai întors de 10 ori pe faţă, nu pe dos, când ai intrat din prima la teatru! Ce căpoşenie atavică pe tine, să nu ai un plan B de pregătire profesională, ci numai UNATC, ceva cumplit neproductiv pentru mintea mea de tată al tău, ţărănuş de Banat, inginer cu diplomă, abonat la absolut prin copii... Acum învăţ de la copii ca tine, intransigenţi cu măsura lucrurilor, exacţi în emoţii, nemărginiţi, iubiţi!
Ce harababură actoria, o mireasmă nemaiauzită sau nevăzută când eşti tânăr şi copilăros, premiză pentru îngrijorări şi pedanterie vocaţională pentru un tată de fată! Tu, ca Buni, pudibonderia provincială, nu vrei să povesteşti despre smârcul căutărilor tale, colegii să nu afle de câte ori ţi-ai spart capul încercând să treci dincolo, către năzuinţă, către vis! Cu french kiss şi mononucleoză în anul 1, cu scena violului repetată obsesiv ca temă academică fundamentală, cu minge în ochi la ora de pregătire fizică slobozită de profesor... doamne iartă-mă, dar cu ce ţi-am greşit, dar nu eu ci fetiţa mea, fetiţa care nu mă ceartă niciodată, fetiţa care nu mi-a cerut niciodată ceva, are parte de o aşa studenţie?!
Apoi, unde să lucrezi? La un casting, după ce ţi se spune că eşti grozavă, cineva te pune să semnezi că-i eşti pe viaţă la dispoziţie, tu refuzi şi apari indezirabilă ca natură şi categorie; altfel, o prietenă colegă de studenţie visează un concurs de angajare, iar tu, prietena colegă a visătoarei, neaşteptat, tu eşti cea angajată la teatrul din oraşul lui CARA, Caragiale şi Caragiu...
Să te accepţi aşa cum eşti, uneori având succes, alteori împovărat de eşec, să ţi se spună da uneori, să ţi se spună nu în restul timpului, ăsta da rol pe măsura fetiţei mele!
Să poţi fi orice este un miraj pe care numai setea de adevăr ţi-l poate arăta, iar când vieţi plăsmuite de alegeri necunoscute te învăluie in mireasma trăirii, anume pentru a te conduce către inima celui care aşteaptă şi priveşte povestea, secundele se topesc şi nu mai pleacă, veşnicia cuprinde întâmplarea, iar actorul uită de sine.
Eşti, dintre copiii mei, combativul, intransigentul, neînduplecatul. Atunci când mă enervezi, îmi semeni, atunci când străluceşti, semeni mamei tale!
Eşti cutezătoare şi determinată, aperi meseria de actor de parcă limitele şi amânările cu care te confrunţi îţi dau o stare de bine. Şi din cauza asta, pe tine copilul meu, cel care nu mă ceartă niciodată, te văd pregătită de marea Ispravă din marele Joc!
Louis Sandu: Mai ştii, când erai mică, cum ne jucam privind oamenii, şi ne imaginam ce fel de animăluţ ar putea fi?
Theodora Sandu: Ţin minte cum m-ai învăţat să citesc ceasul şi să îmi scriu numele de mână cu "TH" înainte să fi învăţat să scriu. Ţin minte când ne-ai dus în Ţara Iepuraşilor ca să îi trimit o scrisoare lui Iepuraşu', mi-ai zis să o înfig în crăpătura unui stâlp din lemn, şi până m-am întors de două ori, ea a şi dispărut. Ţin minte şi că atunci când doi oameni semănau ca fenotip, ca tipologie, spuneai că "au aceeaşi maimuţică" şi înţelegeam exact la ce te refereai, aşa că ţi-am preluat expresia pe care o folosesc şi astăzi. Iartă-mă, Tata, dar nu mai ştiu cum ne imaginam noi ce fel de animăluţe ar fi oamenii, dar dacă am făcut asta, înseamnă că numai bine m-ai antrenat pentru facultate, pentru că e unul dintre primele exerciţii de anul I la actorie: să ne găsim un animal care să fim.
L.S.: Nimic din ceea ce este al animalului, nu-i este străin omului. Numai al omului este abstractul divin, scânteia care-l îngăduie pe cel veşnic, pe cel nesfârşit, pe PreaIubit!
Talentul actoricesc este o trăsătură umană sau este o metodă naturală de a supravieţui?
T.S.: Talentul actoricesc este o scânteie divină, care înlesneşte înţelegerea umană. Este o idee bună la momentul potrivit, o deschidere către o altă dimensiune, o credinţă nemărginită în necunoscut cu mijloace familiare oricărui om. Cred că la baza talentului stă iubirea necondiţionată pentru fiinţa umană atât de limitată, capacitatea de a empatiza şi de a nu judeca, de a înţelege, mângâia şi îmbrăţişa. Pe mulţi actori, talentul îi salvează de grijile cotidiene, de încercările inevitabile aduse de valurile vieţii, pentru că se pot refugia într-un spaţiu sigur al creaţiei, în care au libertatea de a lăsa universul să se manifeste prin ei.
L.S.: Din vorbele tale înţeleg că talentul este capacitatea de a fi firesc, de a săvârşi o acţiune în rezultatul frumuseţii incontestabile, în rezultatul complet, edificator. Meşteşugul este îndemânarea de a face lucrurile să devină potrivite, este participarea la rezultat prin loialitate şi perseverenţă. Unde se termină talentul actoricesc şi începe meşteşugul actorului?
T.S.: Cred că, într-un fel, talentul poate fi privit ca un impuls, ca o primă bătaie a inimii creaţiei. Dar pentru a defini şi construi un personaj, e nevoie de multă muncă prin mijloace specifice, adică antrenarea vocii, a corpului şi, bineînţeles, a minţii, deci perfecţionarea meşteşugului. Îmi place la nebunie termenul de "meşteşug", fiindcă îi conferă concreteţe meseriei noastre, care de-a lungul istoriei a trecut prin multe etichetări, care mai de care mai dezavantajoase, de la oameni vulgari, prieteni cu satana, până la curvari şi prostituate. Când mă gândesc că eu ca actor sunt de fapt un meşteşugar, îmi imaginez două mâini harnice care lucrează, iar acest gând mă conduce către un altul, cel fără de care actoria nu ar exista: acţiune. Dar, ca să revin la întrebarea ta, în momentul în care talentul, impulsul pune în mişcare rotiţele creaţiei, intervine desăvârşirea acţiunii prin meşteşug, adică lucrul efectiv cu instrumentele actorului: cele evidente, vocea şi corpul, şi cele mai puţin evidente, dar esenţiale, mintea şi sufletul. Această muncă devine tehnică mai repede decât ai crede, e nevoie de multă structură şi disciplină, înainte să îţi permiţi să fii liber şi să te joci în acei parametri munciţi şi stabiliţi de tine, actorul, împreună cu regizorul. Şi aici revenim din nou la talent, fiindcă şi capacitatea de a le însuma pe toate acestea, fără a transmite vreo senzaţie de efort sau de oboseală, se numeşte tot talent.
L.S.: Zarathustra ne învaţă că prin naştere suntem setaţi cu un set de valori fundamentale: deşi le ştim de la bun început, în mod voit, la început explorator, unele din acţiunile noastre testează încălcarea acestor valori: pus în interiorul unui gard, un copil se va căţăra pe gard, pentru a vedea dincolo de gard, şi aşa mai departe. Apoi, un anumit rezultat poate fi obţinut mai repede, sau mai uşor, sau înaintea cuiva, încălcând una sau mai multe din aceste valori. Aceste principii sau valori fundamentale abstractizate formează morala.
Actoria este despre concretizarea moralei în emoţie sau invers?
T.S.: Actoria îşi propune să oglindească viaţa prin acţiune. Modul în care spectatorul percepe acţiunea scenică, este într-adevăr prin emoţie. Morala reprezintă însăşi problematica principală în orice operă teatrală sau cinematografică. Este moral că Gertrude s-a măritat cu Claudius atât de curând după moartea regelui Hamlet? Este moral faptul că respectata profesoară de istorie, Emilia Cilibiu, care are rezultate excepţionale cu elevii ei, a făcut un sex-tape cu soţul ei, în intimitatea dormitorului lor? Toate aceste acţiuni generează emoţie în spectator, care ulterior revine la morală şi atunci, probabil, emite o judecată. Dar cred că actorul are datoria de a pune personajul pe primul loc, de a-l iubi indiferent de principiile personale, fără să judece sau să eticheteze, pornind aşadar de la emoţie. În concluzie, cred că da, pentru spectator, actoria este concretizarea moralei în emoţie, dar pentru actor, este invers, concretizarea emoţiei în morală.
L.S.: De multe ori, apare o distincţie între succesul la public şi succesul artistic. Categoriile premiate la un festival vorbesc despre cel mai actor sau cea mai regie, cel mai scenariu sau cea mai imagine, iar producătorii se bat între ei pe umăr pentru cel mai încasat. De multe ori publicul este de partea producătorilor.
Spectatorul oboseşte când este educat?
T.S.: Până la urmă baza educaţiei se formează în copilărie, restul e acumulare de experienţă de viaţă. În general, oamenii se feresc să se mai lase modelaţi, ei opun rezistenţă oricărei încercări de educare sau iluminare venite din exterior. Cred că în teatru sau film, spectatorul nici nu îşi dă seama că este educat, fiindcă pare că el este cel servit, că el se află în control, când de fapt, lucrurile stau fix invers. Dar este o formă de educare mult mai aproape de sufletul omului, fără note, absenţe sau pedepse, deci nu cred că este obositoare. În acelaşi timp, pentru evoluţie e nevoie de revelaţii şi sper că meseria de actor îşi aduce contribuţia la acest capitol, lansând problematici şi întrebări, însă fără să forţeze soluţii sau răspunsuri.
L.S.: În acelaşi context,
Spectatorul are aşteptări de la un spectacol?
T.S.: Cred că da, spectatorul se aşteaptă să se deconecteze de cotidianul personal şi să se simtă bine. Oamenii vin la teatru sau la film să râdă, să se distreze, să se emoţioneze, să se lase impresionaţi şi atinşi sufleteşte. Cei mai mulţi caută un refugiu, un spaţiu sigur în care să fie părtaşi la poveşti din afara axei timpului.
L.S.: Unde se sfârşeşte spectatorul şi începe actorul?
T.S.: Uau, Tata, ce bună e asta. La început, cu toţii suntem spectatori ideali şi absolut totul ni se pare fascinant. Ne bucură orice legat de meseria asta, privim cu inocenţă orice spectacol sau film, dorindu-ne un singur lucru: să fim şi noi acolo. Apoi, devenim actori. Muncim, luptăm cu noi înşine, şi, uneori, uităm de acel entuziasm de început, devenim mai cinici, mai duri, nu ne mai place nimic. Iar când se întâmplă asta, ne amintim ce spectatori fideli şi naivi eram odată şi zâmbim în colţul gurii; ne reluăm bucuria de actor de acolo, din acel spectator, care ar fi bine să nu se sfârşească niciodată.
L.S.: ExMachina este un film în care o androidă (Alicia Vikander) programată să supravieţuiască, reuşeşte să manipuleze atât expertul AI venit să o evalueze, cât şi pe creatorul de androidă. În Transcendence Johnny Depp se întrupează într-un software ubicuu, ajungând să-şi sufoce prin virtualizare nu doar iubita, ci şi propria coerenţă operaţională.
Filmul jucat de actori va face faţă filmului cu personaje sintetizate cu algoritmi actoriceşti AI?
T.S.: Emoţia nu poate fi softată sau programată. Probabil că un actor AI ar ajunge să facă performanţe incredibile, de la transformări fizice la modificări de voce. Tot ce ţine de vizual ar fi probabil spectaculos, cu siguranţă ar incorpora ceva de felul efectelor speciale. Dar degeaba văd ceva spectaculos, dacă nu îmi transmite nimic la un nivel mai profund. Poate trece prin sticlă şi să ajungă la un om viu un produs 100% artificial, care vrea să reproducă o fiinţă umană? Cu ce fel de senzaţie rămâi după vizionarea unui astfel de film? Ca să fii om, nu ai nevoie de un alt om cu care să rezonezi?
L.S.: De curând am văzut pe Cinemaraton filmul Heidi cu Gheorghe Visu în regia lui Cătălin Mitulescu. Pentru Heidi ai dat şi tu probă, parcă. Îmi amintesc cum ţi-am spus că nu eşti potrivită pentru actorie, erai prin clasa a 11 a, pentru că nu eşti în stare să stai în pielea goală în faţa mea... oarecum am fost premonitoriu! Oare filmografia românească va depăşi complexul prostituatei de parcare, poliţistului mizantrop şi al conlocuitorului afirmat cu actori care sunt formaţi cu Cehov pe pâine?
T.S.: LOL, Tata:)) E adevărat, la noi se studiază actorie de teatru în şcoală, aşa că accentul se pune pe dramaturgi clasici când vine vorba de studiu, deci automat antrenamentul nostru se duce într-o zonă lipsită de actualitatea căutată în cinematografia românească. Filmul de la noi se axează pe subiecte mai dure, ele relevă doar o anumită parte a realităţii, reprezentând aria de interes a celor care fac film, care nu sunt mulţi la număr. Tu ştii foarte bine la câte probe de casting pentru lungmetraj am fost, cât de des am ajuns pe liste scurte pe care mă aflam doar eu cu încă o actriţă şi cum de fiecare dată nu am luat rolul. În general, era vorba într-adevăr de personaje feminine nefericite, lipsite de putere sau de speranţă. Un regizor mi-a spus o dată că am o frumuseţe clasică şi că ar trebui să mă "accidenteze" foarte tare ca să mă potrivesc cu personajul. Altul mi-a spus că par mult mai tânără pe sticlă şi că sunt prea vivace. Mereu mă simt bine la probe, dar de multe ori, eu ştiu deja, pornind de la scriitură, că nu sunt potrivită pentru rol. Iar secvenţele nud sunt, într-adevăr, aproape nelipsite într-un scenariu de film, dar nu am nicio problemă cu ele, câtă vreme servesc poveştii filmului. Îmi place actoria de film, diferă mult de cea de teatru, necesită mai mult control şi mai ales conţinut, dar încă nu am avut ocazia să lucrez atât de mult în zona asta. Mi s-a spus că fizicul meu mă recomandă mai degrabă pentru proiecte de epocă. Cu siguranţă lucrurile vor evolua, industria va creşte şi vor începe să apară şi la noi mai multe filme de gen, istorice, comerciale, de acţiune, de groază, ca să avem mai mulţi ocazia de a profesa în industria filmului. Mie, de exemplu, mi-ar plăcea la nebunie o serie cum este The Crown pe Netflix, dar despre familia regală a României.
L.S.: Ce aştepţi de la tine?
T.S.: Să fiu mai lucidă şi să am mai mult curaj. În ultimii ani, m-am lăsat foarte mult ghidată de emoţional, asta probabil că a venit la pachet cu antrenamentul de actor, precum şi cu toate fricile şi nesiguranţele mele, care m-au însoţit încă din adolescenţă. Am lăsat raţionalul undeva în spate, deşi recent, mi-am dat seama că mi-e foarte dor de matematică, de structură, de simetrie. De prea puţine ori am luat decizii bazându-mă pe logică şi raţiune, m-am lăsat purtată de valul vieţii, fără să iau în considerare prea mult consecinţele evidente ce se arătau la orizont, iar acest aspect nu a lucrat mereu în favoarea mea. Îmi doresc să am mai mult curaj să fiu eu însămi, să mă conţin şi să îmi asum deciziile, cele din trecut, prezent şi viitor.
L.S.: Cât subiectivism încape în oportunitatea profesională a actorului?
T.S.: Mult. Tot. Pentru că oameni suntem, iar asta e limita noastră. Oricum, înainte de toate e important să fii om, să fii empatic, uşor de simpatizat şi iubit, pentru că automat asta va face şi lucrul mai uşor. Dacă ne place de cineva ca om, şansele ca şi munca lui să ne placă sunt mult mai mari. Cred că oportunităţile profesionale au legătură şi cu acest aspect, cu cât de plăcuţi ne facem noi ca oameni. Asta nu face trimitere la ideea de a linguşi sau de a peria, dimpotrivă, asta presupune să fii o persoană asumată, care îşi conştientizează atât calităţile, cât şi limitările, şi care, având această cunoaştere de sine ca scop permanent, lasă în urma sa o senzaţie plăcută, de om întreg pe care să îţi doreşti să îl mai întâlneşti. Dincolo de o şansă primită din exterior, oportunitatea profesională cred că ţine foarte de mult de propria noastră raportare, atât la noi înşine, cât şi la cei din jur.
L.S.: Misterul obârşiei personale foloseşte manifestării profesionale?
T.S.: Haha, Tata... DA! Tu ştii prea bine de obsesia mea pentru strămoşii noştri, de unde suntem, de ce suntem cum suntem şi încotro vom alege să mergem. Desigur, totul se trage de la enigmaticul personaj al bunicului Constantin, tatăl tău, pe care l-am cunoscut atât de puţin şi despre care nu ştiu decât frânturi de poveşti. Când eram mică şi vedeam poze cu el din tinereţe, mă întrebam cum de un om ca el, care nu şi-a cunoscut tatăl niciodată, şi nici nu ştie cine ar putea fi, un om care a crescut la orfelinat, dar şi-a întâlnit atât mama, cât şi fraţii vitregi, poate zâmbi atât de frumos în fotografiile alb-negru ale anilor '50. Când am aflat într-un târziu că a fost student la teatru, dar că nu a absolvit, că era prieten cu actorii de la Nottara, un teatru pe care îl frecventa foarte des, sau că recita mereu din Shakespeare şi din alţi mari dramaturgi, fascinaţia mea pentru el a crescut. Fiindcă a murit când eram mică, nu am apucat să ne împrietenim, dar cred că avem o conexiune dincolo de această dimensiune. Aşa cum am şi cu Mica, bunica din partea Mamei, care ar fi vrut de asemenea să fie actriţă, dar nu a primit permisiunea părinţilor. Pe ea am cunoscut-o mai bine şi când am dat la teatru nu rata nicio ocazie în care să îmi relateze cum a recitat ea El-Zorab când avea şase ani, de a făcut o sală întreagă să plângă, iar cum mama ei, care era învăţătoare şi urmărea textul poeziei, a scăpat cartea din mână de emoţie. Într-un mod greu de explicat, strămoşii mei îmi dau putere scenică. Când sunt pe scenă, mă vizualizez ca fiind vârful unui triunghi. În spatele meu, se adună ca o armată, ei, strămoşii mei, continuând triunghiul la infinit. Îi cunosc doar pe câţiva dintre ei, cei din rândul al patrulea sunt deja nişte străini ce doar par cunoscuţi, străini din care provin. Asta îmi dă o forţă pe care nu o pot explica mai mult în cuvinte. Meseria de actor are pentru mine o semnificaţie profund spirituală.
L.S.: Dacă ai fi copilul unui actor, ai mai putea fi tu însuţi actor? Celebritatea înaintaşului este un obstacol sau un stimulent în profesia actorului? Ce defineşte performanţa actorului şi cum se măsoară ea?
T.S.: Să ştii că m-am gândit că, dacă aş fi fost copilul unui actor, poate că aş fi avut mai multă încredere în mine. Dar cred că depinde de firea fiecăruia şi de cum alege să îl influenţeze acest aspect. Există copii de actori, care, crescând în teatru sau pe platouri de filmare, văd meseria de actor ca fiind singura lor opţiune, în timp ce alţii, nici nu mai vor să audă de ea, dar există şi copii de actori, care aleg regia, scenografia, operatoria sau alte meserii din breaslă. Poate că pe un actor, celebritatea înaintaşului îl frustrează, în timp ce altuia îi dă aripi şi încredere. Noţiunea de celebritate oricum a căpătat alte valenţe de-a lungul anilor. Poate că acum treizeci de ani celebritatea reprezenta şi valoare, astăzi nu mai putem spune acelaşi lucru. Oricum, faima este derizorie şi efemeră, ea nu măsoară performanţa unui actor. Importantă e bucuria, care se poate rătăci atât de uşor.
L.S.: Dacă te-aş fi vândut pe cele 2.000 de cămile, atunci când eram în Egipt, te-ai fi luptat să devii actor? M-ai mai fi solicitat interlocutor în acest dialog?
T.S.: Tata, eu de ce ţin minte că nenea ăla ţi-a oferit un milion de cămile?:)) Probabil că m-aş fi luptat să devin actor, pentru că ştii prea bine că nu am reuşit să îmi scot asta din sistem, dar nu, nu te-aş mai fi solicitat pentru acest interviu, fiindcă aş fi fost în Egipt şi nu te-aş fi iertat niciodată că m-ai dat.
L.S.: Dacă ai fi Aladin, ce ai alege dintre lampa cu Duh sau covorul fermecat?
T.S.: Aş alege covorul fermecat, fiindcă, dacă stau să mă gândesc, lampa cu Duh reprezintă acel potenţial din fiecare, pe care îl purtăm cu noi. Ce vreau să spun este că noi suntem unicii responsabili pentru îndeplinirea dorinţelor şi concretizarea viselor, e important să nu ne bazăm pe un factor exterior salvator. Că există mijloace, cum e covorul fermecat, care ne poate facilita procesul, este altceva. Dar şansa ţine totuşi de Duhul din noi.
L.S.: Ce ţi-a lipsit cel mai mult când ai fost copil?
T.S.: Un teritoriu doar al meu, un spaţiu în care să pot fi eu, exact aşa cum sunt, fără să simt ruşine, vinovăţie şi frică. Un spaţiu în care să fiu luată în grijă, fără să cer asta.
L.S.: Ce-ţi lipseşte cel mai puţin acum?
T.S.: Nevoia de a demonstra, de a impresiona, de a mă face plăcută şi iubită. Nu mai am resurse interioare să mă străduiesc să fiu într-un anumit fel. Vreau să mă descopăr, să mă cunosc şi să mă conţin. Vreau să îmi asum cine sunt, exact aşa cum sunt la momentul prezent, să accept realitatea şi tot ce nu pot modifica la ea, precum şi nevoia mea de a evolua şi de a mă schimba în timp.
Data naşterii: 18 septembrie 1993
Studii: Licenţă Actorie, UNATC, Promoţia 2015 / Masterat Actorie, UNATC, Promoţia 2017
Proiecte Teatru:
A douăsprezecea noapte, Regia Cristi Juncu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Gâlcevile din Chioggia, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
On the Roof, Regia Gigi Căciuleanu, TNB, Bucureşti
Căsătoria, Regia Alexandru Mâzgăreanu, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Vrăjitoarele din Salem, Regia Vlad Cristache, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Piatra din casă, Regia Alexandru Dabija, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cuscrii din Tirana, Regia Dragoş Câmpan, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Cei doi tineri din Verona, Regia Vlad Trifaş, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Miere sălbatică, Regia Aleksandr Ivanovski, Teatrul Toma Caragiu, Ploieşti
Sylvia, Regia Alexandru Jitea, Teatrul Arte Dell'anima, Bucureşti
Proiecte Film:
Maria Tănase, Regia Maria Drăgoi
Theo, Regia Giulio D'Andrea
Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă, Regia Bogdan Theodor Olteanu
Luxury Goods, Regia Giulio D'Andrea
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.
Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.