Andrei Ursu: Povesteşte-mi despre primul tău rol (şcoala primară, generală sau liceu)
Matei Rotaru: Vai de mine... nuuu! Această informaţie e bine sigilată undeva într-un seif de încâlciri neuronale care se mişcă într-una tocmai ca să nu fie niciodată găsite. Cred că de fapt nu vreau să recunosc că am fost şi mai mic şi mai aiurit decât mă consider acum şi am participat şi eu, ca tot copchilu, la serbările de sfârşit de an. Ţin minte că eram în şcoala primară, cred că treceam în clasa a II-a şi era ceva legat de Tudor Vladimirescu, dar tot ce zic acum mi-e sub un mare semn de întrebare. Se prea poate să fi fost de fapt ceva despre vreun haiduc care a avut ghinionul să fie prins şi apoi norocul să fie ajutat să evadeze. Sau să zică ceva înainte de propria căsăpire. Haiduc, clar. Detaliile istorice în schimb mi s-au împrăştiat pe drum. Eu făceam parte din anturajul haiducesc însărcinat cu eliberarea. Aveam un pic de text şi un pic de mişcare. Ca la serbări, fiecăruia îi venea rândul. În schimb ţin minte entuziasmul şi pofta de joacă pe care o avea învăţătorul meu din primară, Domnul Marinică Popescu. Întâi făcea el şi după aia noi, pruncii. Şi cu toate că nu-mi ieşea aproape niciodată, era un deliciu să-l imit.
A.U.: Care a fost momentul în care te-ai decis să devii actor?
M.R. Marţi, 12 aprilie, ora 12.38, Anno Domini 1998! Ce bine ar suna asta dacă ar fi adevărat... o certitudine simplu asumată, clară şi eficientă. Dar nu, nu e cazul acum. Mă tem că iar o să orbecăiesc printr-o ceaţă de parţiale aduceri aminte. Apropo, că uit, nu ştiu de ce - poate considerabilul arsenal de lene din dotare are ceva de-a face cu asta - nu reuşesc uneori, de multe ori de fapt, să-mi răspund cu precizie cu privire la unele chestii pe care le-am păţit. Mă refer la tabloul de ansamblu. Câteodată mi se luminează o frântură, ba un nume, ba o căzătură, o senzaţie de ceva, dar în rest e la ghici. Şi nu, nu divaghez niciodată, hehehe... Momentul ăla cred că a fost pe undeva prin liceu, clasa a X-a sau a XI-a, când mi-am dat seama că şansele să ajung un neurochirurg sau un fizician de renume mondial sunt în vertiginoasă scădere. Materiile din programa de liceu îmi deveneau din ce în ce mai indescifrabile şi mai ameninţătoare. Ce nu înţelegi te sparie! Din păcate e adevărat. Cu atât mai mult atunci când nici tu nu te înţelegi pe tine. [Scuze pentru momentul de filozofie precară, era un scurt exemplu de angoasă adolescentină rotariană.] Şi cum făceam parte dintr-o trupă de teatru pentru liceeni şi nu părea foarte greu, başca când am auzit că există şi o facultate de teatru, adică ceea ce eu oricum perfectasem până la acel moment - ioiiii, ce prost eram - mi s-a părut logic să aleg faima şi viaţa uşoară a starurilor din industria mondială de show-business (teatru, film, tv toate erau pentru mine aceeaşi chestie). Din fericire am întâlnit câţiva oameni - oameni excepţionali în teatru şi în afara lui - care au avut bunăvoinţa, răbdarea şi înţelepciunea să dea cu mine de pământ. Ştiu că deja vorbesc de mult şi s-ar putea să nu intereseze pe nimeni ce turui eu aici, dar, sincer, mă doare-n şpiţ! Fără oameni ca Teo Corban, Miklós Bács, Irina Wintze, Cami Curutiu, Ionuţ Caraş şi, spre norocul şi mirarea mea continuă, mulţi alţii, nu aş fi ajuns la înţelegerea că teatrul este o profesie, nu e un moft. Şi se face cu generozitate, curiozitate şi nesfârşite bătăi de cap şi dureri de oase. Şi gata.
A.U.: Cum te pregăteşti pentru un rol?
M.R. Cetesc piesă, când există textul. Când nu există, mă bucur că n-am de cetit. Apoi uit să mă uit la alte montări sau ecranizări şi după, nu ştiu, încep să văd ce mi se întâmplă pe scenă. Câteodată am o bucăţică de imagine de cum ar arată un personaj, dar de multe ori nu; apare pe parcurs. Sau nu. A... şi musai, înainte de orice beau poţiunea specială pe care fiecare absolvent de facultate de teatru e antrenat s-o facă în ultimul lui an. Acompaniat de animalul totemic, găsit de-a lungul şedinţelor obligatorie de meditaţie transcedental-grotovskiană, pe lună plină şi gol pe-un câmp! Câmpul poate să nu fie gol, dar ajută.
A.U.: Povesteşte-mi un moment ciudat care ţi s-a întâmplat în carieră?
M.R. Hahaha... Cariera mea de până acum e o înşiruire continuă de momente ciudate... Îmi vine greu să aleg unul la întâmplare. Am venit o dată la repetiţie cu două ore mai devreme... Cei care mă cunosc vor înţelege. La restul mă tem că va da cu virgulă... Ce să-i faci, nu pot să-i mulţumeşti pe toţi... Cică nici nu-i sănătos.
A.U.: Cel mai comic moment din carieră?
M.R. E, mi-era frică c-o să ajungem aci. O să zic ceva despre ce am văzut, că despre mine e complicat să zic tot eu şi nici nu mi se pare relevant. Nu l-am clasificat ca cel mai cel, dar îmi pare foarte aproape momentul când am văzut la Teatrul Naţional din Cluj spectacolul Florenţa sunt eu, regizat de Alexandru Dabija. Vorbesc de prima montare, nu reluarea de mai târziu. Nu-mi venea să cred! Actorii aia - viitorii mei colegi, după cum aveau să se potrivească lumile - erau nebuni! Nu înţelegeam eu mare lucru din experimentalul textului, şi era un text complicat, Gellu Naum şi Jules Perahim, discutau chestii alambicate, dar nici nu aveam nevoie să înţeleg prea mult. Nu ştiu cum să descriu amestecul senzaţiei ăleia de plăcere şi invidie pe care am trăit-o atunci. Râdeam şi nu mai aveam timp să mă gândesc la cum aş face eu. Un defect profesional de care n-am scăpat nici acum. Dar nu cred că sunt singurul. Ştiu că nu am cum să-i fac pe oamenii care vor ceti să simtă ce-am simţit eu atunci şi implicit, ca să-ţi răspund la întrebare, să le facilitez închipuirea unuia dintre cele mai comice momente ale carierei mele, aşa că mă rezum egoist să-mi aduc aminte replica: "Obiectăm!... Neee..."
A.U.: Dacă ar fi fost să practici o altă meserie, ce anume ai fi ales?
M.R. Sper să nu se supere colegul meu din trupa de improvizaţie Just Push Play, actorul Dragoş Muscalu, dar am să-i fur, mă rog, îi împrumut răspunsul: fotograf la Victoria's Secret!
A.U.: Ţi-ai dori să se schimbe ceva în felul în care se practică meseria ta în România?
M.R. Bineînţeles! Cine nu şi-ar dori să schimbe unele chestii pe ici, colo, că doar nu de idei duce comunitatea teatrală lipsă... Uneori mi se par prea multe idei şi discursuri, dar cred că e o reacţie firească în condiţiile în care de multe ori demersurile culturale în ţară sunt tratate de ordonatorii de credit, deci de mirobolantul mediu politic, cu atitudinea: Ce mai vor şi ăştia? Iar se dau în spectacol? Nu s-au prins că nu contează? Dar fără să mă acresc, cel mai mult mi-aş dori că în momentul de faţă să existe mai multă deschidere între diversele instituţii teatrale, mă refer şi la teatrele "de stat" şi la cele independente, în vederea unei colaborări active între membrii lor, actori, regizori, coregrafi, scenografi. Dacă rămânem fiecare pe insuliţa lui, nu creştem nicicum. Iar parcursul asta, fluxul asta de aer creativ proaspăt îmi dau seama că cel mai mult îl stopează teatrele de stat (când zic asta mă refer şi la cele din subordinea primăriilor şi consiliilor judeţene). Dar înţeleg şi că schimburile astea de oameni nu se pot face fără un ajutor financiar care să fie acoperit în totalitate de bugetele desemnate instituţiilor de care am zis mai înainte. Poate cumva, nişte domni în scaune ministeriale ar ajunge, Doamne fereşte, la ideea că e important să se facă şi să se vadă mai mult teatru, teatru bun, performant şi curajos şi asta ar implică un sprijin eficient şi susţinut din partea lor şi recunoaşterea, simplă, dar esenţială, că actul teatral este necesar şi benefic unei societăţi sănătoase. Poate nu se vrea asta... Mai simplu, îmi doresc că circulaţia profesională inter-teatrală să nu mai fie o treabă discutată cu uşile închise şi între personaje scurse parcă din Faust-ul lui Silviu Purcărete sau Cumnata lui Pantagruel a aceluiaşi regizor, şi să devină o realitate uşor de pus în practică şi utilă atât creatorilor - pentru că avem mare nevoie de schimbări de perspectivă, dar mai important, acest visat demers de fluidizare a parcursului profesional al oamenilor de teatru, cred că ar îmbogăţi substanţial experienţele publicului de peste tot.
A.U.: Ce rol ai vrea să joci?
M.R. Iago. Din Othello.
A.U.: Ar fi vreun rol de care ţi-e frică?
M.R. Iago. Piesa e aceeaşi.
A.U.: Culoarea ta preferată?
M.R. De acum? Că le-am tot schimbat... Acum e verdele. Oricum, cred că după ce le termin, mai puţin negru, că nu cred s-ajung să-mi placă, şi roz care e luat, o să încep să le combin. Ce greu o să-mi fie...
A.U.: Câini sau pisici? De ce?
M.R. Clar pisici! Şi mai ales pisicile mele, cei doi dragoni blănoşi, frate şi sora: Rick şi Calippso. Ghiceşte care-i care... De ce? Să trăiesc cu pisici e ca şi cum aş trăi cu oameni, dar mai fain. Am parte de indiferenţă, de nervi şi par peste tot şi sperieturi cât încape, dar nu de puţine ori - şi aici e diferenţa majoră - deşi ştiu că sunt folosit ca un mijloc de a-şi atinge micul scop, încodat în creaturile alea codate, am descoperit tulburătoarea senzaţie că sunt iubit. Patetic, nu? Mă doare-n şpiţ ce o să creadă cetitorii. Ai nevoie de curaj să recunoşti că iubeşti pisicile!
A.U.: Bruce Lee sau Van Damme? De ce?
M.R. Am să zic Bruce Lee. Pentru că se mişcă mai mult, mai repede şi universul lui sonor era mai bogat. Cum lăsa sunetul să iasă! Şi pentru că în Way of the Dragon l-a bătut pe Chuck Norris...
Matei Rotaru
Anul naşterii: 1984
Studii: Facultatea de Teatru şi Televiziune Babeş-Bolyai Cluj
Proiecte de teatru: Din 2008 până în 2012 a fost actor în Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi din anul 2012 este actor la Teatrul Naţional Cluj-Napoca. Ultimul sau rol este cel al Regizorului din spectacolul de pe scenă Teatrului Naţional 6 personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regizat de Tudor Lucanu.
Proiecte de film: Beţişoare parfumate, Alazia, scurtmetraje, regia Cristian Pascariu.
*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.
Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.