Am stat puţin de vorbă cu Andrei Dăscălescu, regizorul filmului Tatăl nostru / Holy Father, despre documentarul venit la TIFF 2021 şi nu numai - şi despre radio, despre începuturile sale în ale regiei, mai exact filmul documentar Constantin şi Elena, despre Festivalul de film de Piatra (Neamţ) şi organizarea lui inedită.
Alberto Păduraru: Ai absolvit UNATC în 2008, când / cum a apărut prima dată pasiunea pentru film?
Andrei Dăscălescu: Pasiunea pentru film a apărut de la pasiunea pentru radio, de când eram mic mă jucam de-a radioul şi la paişpe ani m-am angajat la radio în Piatra Neamţ, am făcut emisiuni până după Bac, când am plecat la Bucureşti ca să dau la UNATC şi în timpul ăsta, în liceu, din pasiunea pentru sunet, pentru butoane am ajuns cumva la concluzia că aş vrea să dau la UNATC la secţia Multimedia sunet montaj, despre care nu ştiam foarte multe dar mi s-a părut că se potriveşte cu ceea ce îmi place mie să fac.
A.P.: Cum a apărut ideea Festivalului de film de la Piatra, cu tine ca Holy Father al acestuia?
A.D.: În 2008 eu am lansat Constantin şi Elena, făcusem deja un scurtmetraj şi fusesem şi la TIFF şi în foarte multe festivaluri, începând cu IDFA Amsterdam în decembrie 2008 şi atunci am început să văd ce înseamnă un festival de film pentru un mic oraş. Cred că exemplul pe care l-am avut eu atunci era Clemont-Ferrand, un festival foarte mare de scurtmetraj din Franţa, într-un orăşel foarte mic. Bineînţeles, sunt şi exemple mult mai cunoscute, cum e Cannes, cum e Sundance, care se întâmplă în oraşe mici. Şi atunci mi-am dorit pe de o parte să creez un tip de eveniment despre care mi-aş fi dorit să existe când eram eu adolescent şi creşteam în oraşul ăla şi pe de altă parte să-mi promovez oraşul ca destinaţie culturală, nu doar turistică. În zona festivalurilor din România nu prea exista niciun festival concentrat pe o competiţie naţională, adică de tineri regizori. Mi s-a părut că e un gol, mi s-a părut că suntem aruncaţi cumva direct în nişte competiţii internaţionale cu filmele noastre de şcoală, competiţii deloc echitabile, pentru că celelalte şcoli de film veneau cu megaproducţii, iar noi le făceam numai noi ştim cum. Au fost cel puţin aceste trei motive pentru a exista Festivalul Filmul de Piatra. Şi zic eu că s-au confirmat de-a lungul anilor.
A.P.: Aveţi conceptul ăsta inedit - artiştii mănâncă în acelaşi loc cu voluntarii, cazarea e aceeaşi pentru toţi. Nu e nimeni privilegiat, să zicem aşa.
A.D.: Da, da, nu e un festival cu covoare roşii şi cu fiţe, chiar plănuiesc anul ăsta să facem o zi zero a festivalului, în care doar invitaţii şi voluntarii să aibă acces şi să se întâmple într-o tabără unde toată lumea o să doarmă în rulote sau la cort. Să stăm la un foc de tabără, să construim legătura asta între voluntari şi invitaţi. Pentru voluntari, majoritatea fiind adolescenţi, poate fi life-changing să stea de vorbă cu un regizor tânăr, doar cu câţiva ani mai mare. De altfel, nu pot să am nişte cifre clare, dar ştiu câteva cazuri concrete când foştii noştri voluntari au ajuns la Facultatea de Film, au ajuns să facă filme şi să umble în festivaluri şi mă gândesc că - poate - dacă n-ar fi existat festivalul, n-ar fi existat opţiunea asta pe masă.
A.P.: Festivalul a avut şi un Camp edition. Ce presupune?
A.D.: Camp editionul a fost ediţia din 2019, a douăsprezecea ediţie. Festivalul s-a născut la Piatra Neamţ, dar de-a lungul timpului am avut colaborări cu Tăşuleasa Social, care se află în localitatea Piatra Fântânele, cumva a fost potrivirea asta inedită de nume de localitate şi atunci am făcut mini-ediţii şi la Neamţ şi la Fântânele, iar în 2019, în urma unui conflict din 2018 cu Primăria Piatra Neamţ, am decis să mut festivalul complet la Piatra Fântânele. A fost o ediţie foarte faină, dar foarte greu de gestionat, e un pic mai greu în vârful muntelui să gestionezi sute de participanţi, zeci de voluntari şi zeci de invitaţi. A fost o experienţă tare, dar pe care cel puţin momentan nu o să o repetăm, sau dacă o vom face, o vom face la o scară un pic mai mică. Festivalul din 2021 revine în Piatra Neamţ, va fi o ediţie mai... minionă. Şi de la anul poate o să revenim la formula trei zile Neamţ, o zi Fântânele, ceea ce am mai făcut înainte.
A.P.: O trupă de muzică - Iarba Fiarelor îi zice - s-a autoinvitat la festival. Se întâmplă deseori lucruri de felul ăsta?
A.D.: Da, da, asta mi se pare foarte fain. Noi când începem să anunţăm festivalul public, sunt oameni care vor să participe, să vină acolo şi - din punct de vedere muzical - asta se întâmplă în fiecare an. Sunt trupe, sunt oameni care vor să vină sub umbrela festivalului, şi nu numai în domeniul muzical, ci şi ateliere, tot felul de idei. Pornim de la ideea că va fi o ediţie micuţă, apoi se tot adună, ca într-un bulgăre de zăpadă care se tot rostogoleşte şi se tot măreşte.
A.P.: Înainte de UNATC, ţi se întâmpla să faci filmuleţe, din pasiune, sau când ai început?
A.D.: Aici se vede că e o întrebare de la o altă generaţie. Pe vremea mea nu puteai să faci filmuleţe, că nu filma telefonul şi o cameră video era foarte scumpă. Prima oară când am filmat, am filmat pentru Constantin şi Elena, după ce am strâns bani să îmi cumpăr o cameră care a costat patru mii şi ceva de euro. Nu era la îndemâna oricui să se joace de-a filmul, ceea ce acuma este, şi e foarte bine că este, mult mai multă lume are opţiunea asta.
A.P.: Ai idoli în sfera regiei? Aveai pe atunci? Ai alţii acum?
A.D.: Sigur, am câţiva regizori preferaţi, dar la mine totul s-a întâmplat oarecum organic, când am făcut Constantin şi Elena nu aveam o pasiune pentru filmul documentar, nu urmăream film documentar, nu m-am inspirat de la alţii, l-am făcut cumva instinctual. Vreau să cred că mi-am păstrat inocenţa asta de a face cum cred eu, nu cum am văzut la alţii, chiar dacă între timp am mai văzut tot felul de lucruri în sfera asta.
A.P.: Pare că debutul tău, Constantin şi Elena e cumva pe aceeaşi treaptă/direcţie cu Tatăl nostru. Dintre documentare, cred că Planeta Petrila e excepţia. Care e povestea din spate?
A.D.: Cum am spus, Constantin şi Elena s-a întâmplat organic, după care m-am trezit că deşi am terminat secţia Multimedia sunet montaj, sunt regizor de film. A fost o presiune foarte mare să fac un al doilea film, am tot căutat subiecte, am tot început subiecte şi le-am abandonat, până când am ajuns la Petrila în 2013, şi acolo - după o săptămână în care am filmat ca pentru un mic filmuleţ de pus pe youtube - mi-am dat seama că e potenţial pentru al doilea film al meu. Şi aia a fost. Faptul că am revenit la un subiect personal, s-a întâmplat. Nu îmi doresc să fac doar documentare personale, ci să încerc lucruri diferite, să accept provocări noi. Mai degrabă e o întâmplare decât o excepţie.
A.P.: Inspiraţia ta e super autohtonă. Crezi că o să te inspiri şi de dincolo de hotare la un moment dat?
A.D.: Eu de exemplu nu m-aş duce să fac un documentar în Africa, cum nu îmi plac documentarele pe care le fac vesticii care vin în România, majoritatea, nu pot să generalizez. Mai greu accept un documentar făcut de un vestic în ţări din Africa, ţări mai defavorizate. Eu cred că se pot naşte regizori chiar în ţările acelea, sunt din ce în ce mai mulţi. Prin urmare eu cred că o să rămân cu subiectele mele nu neapărat în România, dar cu origine în România.
A.P.: Deci asta e semnătura ta?
A.D.: Acuma, cred că am mai multe semnături. Una ar fi - poate - asta, mi se pare că sunt subiecte destule în jur şi sunt personaje extraordinare destule în jur, cât să nu trebuiască să caut la vecini. Alta ar fi - de exemplu - că mă gândesc la public când fac un film, ceea ce nu toţi regizorii fac, dar mie îmi place să ating publicul. Sper să se vadă şi la TIFF.
A.P.: La Constantin şi Elena ai o poveste foarte frumoasă despre bunicii tăi şi dimensiunea aceea arhaică. Tatăl nostru pare a fi ceva mai incisiv, cât să mă întreb... care e raţiunea din spatele filmului?
A.D.: E clar că este incisiv, dar pur şi simplu m-am gândit că urmează o perioadă interesantă în viaţa mea şi în viaţa Paulei, pentru că urma să devenim părinţi şi suntem amândoi din familii destrămate. Şi atunci ştiind că urmează atâtea provocări, m-am gândit să documentez. Cam asta e ideea din spate, nu e nimic mai profund, e destul de simplu. Nu am vrut să dau o lecţie cuiva, să pun la perete cineva. Am realizat că urmează 8-9 luni grele, pe care am vrut să le documentez.
A.P.: Ţi se întâmplă - tocmai - să documentezi lucruri fără să ştii că urmează să faci un film, ci doar aşa, ca un tabiet?
A.D.: Eu mă şi joc mult. Pot să fac fotografii pentru Instagram sau Facebook, pot să fac un filmuleţ de pus pe youtube, nu e neapărat scopul meu să fac lungmetraj după lungmetraj - între lungmetrajele mele am atâtea proiecte că nici nu le mai ştiu, dacă ar fi să fac o listă nu le-aş putea numi din memorie.
A.P.: Ai vrea să transmiţi ceva publicului tău înainte să vadă Tatăl nostru?
A.D.: Ceea ce îmi place mie să le spun oamenilor înainte de proiecţie este că e cel mai personal film pe care l-am făcut şi pe care îl voi face vreodată. L-am făcut cu inima deschisă şi îmi doresc să fie primit cu inima deschisă. Atât.