Din 23 iulie 2021 în cinematografe, spectatorii se vor putea adăposti de căldură la Tata mută munţii, cel mai nou lungmetraj semnat de Daniel Sandu, cunoscut deja publicului larg pentru Un pas în urma serafimilor. Am văzut filmul şi n-am putut să nu vorbim cu Daniel despre el, aşadar vă las în debutul articolului nostru să vizionaţi un scurt teaser, după care întrebări şi răspunsuri, după care sperăm să vă-ntâlnim la cinema!
Dan Lupu: La o primă vedere, Tata mută munţii e destul de atipic pentru un film românesc. Ce te-a făcut să alegi subiectul acesta şi să-l expui aşa?
Daniel Sandu: M-a emoţionat ştirea despre tinerii dispăruţi şi despre încăpăţânarea şi ambiţia părinţilor de a-i căuta cu orice risc. M-a entuziasmat mobilizarea de forţe fără precedent pe teritoriul României pentru un astfel de caz, mi se furnica pielea când mă documentam şi aflam contextul şi eforturile depuse. Şi câţiva ani mai târziu, când căutam să construiesc un scenariu pe baza conceptului de erou sau anti-erou real, mi-am amintit de această poveste şi mi-am propus să redau spectatorilor sentimentele pe care le-am simţit eu atunci. Am sesizat potenţialul spectaculozităţii vizuale şi a celei emoţionale şi mi-am spus că un astfel de film românesc poate oferi o experienţă nouă în cinematografia autohtonă.
D.L.: Este un film de acţiune în toată regula dar care e foarte ancorat în stilistica unui film de autor. E un echilibru pe care l-ai căutat?
D.S.: Da. Cu fiecare film pe care îl construiesc, îmi doresc să accesez intersecţia dintre filmul de artă şi filmul comercial. În ultimele decenii am observat că filmele româneşti se localizează la cele două extreme: filmul art house şi filmul comercial. Iar între cele două este un spaţiu mult prea gol, un spaţiu în care spectatorii caută filme care să combine cele două coordonate.
D.L.: Crezi că genul acesta de cinema ar putea convinge în timp mai mulţi spectatori să dea o şansă filmului românesc şi în cinematografe în care de obicei doar blockbusterele reuşesc să performeze?
D.S.: Da. Consider că există potenţial de public românesc, dacă comparăm numărul de bilete vândute la filmele art house care sunt de ordinul a câteva mii şi numărul de bilete record vândute la filme comercial extreme precum Miami Bici şi 5Gang, care sunt de ordinul a sute de mii. Eu înţeleg de aici că spectatorii români ar merge la cinema cu condiţia să aibă la ce merge.
D.L.: Cum crezi că a afectat perioada pe care am traversat-o în ultimul an şi jumătate obiceiul oamenilor de a consuma film?
D.S.: Radical. Oricum reţeaua de cinematografe româneşti era cu un picior în groapă, nu e o industrie, nu e un mecanism sănătos. Am spus-o mereu în interviuri încă de când promovam filmul meu de debut. Dar nu-i pasă nimănui. Din 450 de săli in 1990, mai aveam vreo 9 săli (non mall) înainte de pandemie, adică 2019. Ce să mai salvezi? Unde să mai distribui filme? Neînţelegeri între ministere, guverne şi decidenţi din breaslă au fost de dinainte să intru şi eu în lumea asta, iar lucrurile nu au făcut decât să se deterioreze. Iar acum, unii se miră că nu mai vine lumea la cinema. Când întrebarea corectă ar fi "de ce să meargă la cinema?"
Pentru că, în opinia mea, trebuie redefinit ce înseamnă mersul la cinema în ziua de astăzi, cum compari efortul. A merge la cinema înseamnă să te deplasezi cu un mijloc de transport, să găseşti loc de parcare, să stai la cozi la bilete, să plăteşti nişte sume considerabile pentru un bilet pe nişte locuri cu poziţionare nu tocmai ideală şi să rişti să ai alături spectatori gălăgioşi. În contrabalanţă, în ziua de azi, tehnologia a avansat suficient cât să ofere spectatorilor la preţuri accesibile experienţa de cinema la ei acasă: un televizor cu diagonală mare şi vezi filmul la o calitate foarte bună iar programul ţi-l faci tu. Şi atunci, vin întrebările "De ce mă (mai) duc la cinema? Ce merită văzut pe ecranul acela mare şi ce poate fi văzut acasă pe televizor, sau mai rău, pe laptop sau telefon?" Pentru că modul de consum al spectatorilor se modifică de la an la an. Şi oricum vorbim de o ţară unde distribuţia de filme e grav afectată de numărul prea mic de săli de cinema, iar asta e o problemă de decenii, pe care au ignorat-o decidenţii în domeniu. Şi normal că vin platformele de streaming şi trec pe lângă sălile de cinema precum motocicleta pe lângă căruţă. Şi apoi mai vine şi o pandemie care e ca o ultimă picătură. Şi în tot acest peisaj, echipa mea şi cu mine ne propunem să construim experienţe cinematografice memorabile care să ofere spectatorilor alternative iar rezultatele obţinute vor putea fi un reper al trendului şi al comportamentului spectatorilor.
D.L.: În filmul tău toată lumea are dreptate şi cu toate acestea personajele nu reuşesc să cadă de acord, lucru care alimentează în mare parte acţiunea. Uman, care e personajul cu care te asociezi cel mai mult?
D.S.: Cu tatăl. Pentru că şi eu mă consider o persoană ambiţioasă şi chiar încăpăţânată. Şi probabil că asta a rezonat cu mine când am decis să fac filmul acesta, că am văzut în acest personaj (tatăl din film) ambiţia de a lupta pentru ceva în care crezi indiferent de ce ţi se spune, lucru pe care l-am moştenit şi eu de la tatăl meu. Am crescut văzându-l pe tatăl meu că reuşea să-şi atingă scopuri greu de crezut prin ambiţie şi dibăcie. Iar când am intrat în lumea filmului am încasat şi eu (şi încă mai încasez) afirmaţii gen "Asta nu se poate face". "Ce vrei tu, Daniel? Un film cu elicoptere, snowmobile, munţi înzăpeziţi şi avalanşe pe un buget de film românesc??? Nu se poate face!"
D.L.: Semnezi şi scenariul filmului. Ai scris cu gândul la actorii pe care îi vedem în film sau ei au fost aleşi mai târziu?
D.S.: Nu. Am scris primul draft al scenariului în 2013 şi nu aveam să ştiu când sau dacă cineva va produce acest film, deci nu avea niciun sens să scriu cu anumiţi actori în minte. Am făcut o sesiune de casting cu directoarea de casting Floriela Grapini cu doar o lună înainte de filmări şi am reuşit să construim acest cast minunat, deşi era destul de târziu şi unii actori aveau deja alte angajamente la teatre sau producţii tv şi cinema.
D.L.: Cum a fost la filmare? Bănuiesc că making of-ul ar putea fi în sine material pentru un film.
D.S.: Nu cred să avem vreun material video de making of, pentru că erau atât de multe lucruri de rezolvat într-un timp scurt încât desemnarea unei persoane exclusiv pentru realizarea de material making of nu era în vârful listei de priorităţi. Dar avem poze care să ne amintească de toate obstacolele pe care le-am întâmpinat. De la vremea capricioasă, de la lipsa zăpezii, la logistica uriaşă construită de firma de producţie, la elementele tehnice necunoscute pentru un astfel de proiect, precum condiţiile în care un elicopter poate să zboare pe unde vrem noi şi cele în care el are voie să staţioneze, sau diferenţele dintre straturile de zăpadă suprapuse, geografia spaţiilor reale şi riscurile de accidente sau avalanşe, decupaj şi unghiulaţii spectaculoase, plus jonglarea cu programul deja încărcat al actorilor care aveau repetiţii la teatru. Şi multe altele. Şi cu toate astea, uitându-mă în urmă, iar acum la rezultatul final, sunt extrem de mândru de echipa noastră şi sunt impresionat de cum au reuşit cu toţii să îşi aducă nu doar contribuţia profesională dar si pasiunea de a încerca să facem ceva grozav. Mă simt extrem de norocos că am avut şansa să găsesc o poveste emoţionantă şi să întâlnesc oamenii dedicaţi şi talentaţi cu care am construit un astfel de film.