Irina Ionescu: Cea mai importantă întrebare în antreprenoriat este DE CE? De ce ești antreprenor?
Alexandru Floroiu: Nu am o motivație principală, de ordin material. Știu doar că, pentru a ajunge departe, e necesar să ne antrenăm potențialul creator. Acolo e comoara noastră personală. De mic mi-a plăcut să creez, să inventez lucruri. Să îți poți vedea cu ochiul liber realizările, proiectele, evenimentele pe care, odată, le-ai proiectat doar în minte, e ca și cum ți-ai vedea cultura crescând în grădină. E dumnezeiesc! Apoi, am vrut să fiu un OM liber! N-am putut-o face, limitat de sistem. A trebuit să îmi găsesc mijloacele care să mă îndrepte către această libertate. Primul, descoperirea vocației. Al doilea, cum să monetizez această vocație. Acum caut să îmi trăiesc viața într-un mod simplu, copilăresc. Când lucrez de la birou, am senzația că îmi fac temele, iar când am spectacole, filmări sau cursuri, mă simt de parcă am ieșit la joacă.
I.I.: Ai plecat de la Teatrul Masca, unde lucrai cu Mihai Mălaimare, care ți-a fost și profesor...
A.F.: Da. Ce era să fac?! Am iubit acel teatru, acolo am crescut ca actor și ca om. Dar... am mai vrut și altceva: să ies în lume, cu inima în dinți de la emoția primelor întâlniri; să mă pun în situația haiducească de a-mi câștiga cu efort rolurile în care sunt distribuit, muncind ca un bijutier la sufletul meu și la harul scenic; să fur și de la alții meserie, să îmi completez experiența și să îmi verific arta în noi medii. Am vrut să calc și pe alte scânduri de teatru, să am timp de reușite și de ratări de tot felul - personale și profesionale, care să mă îmbogățească în Dumnezeu. Toate astea s-au întâmplat și mi-au prins bine. Și, Doamne!... Mă consider binecuvântat pentru școala pe care am avut-o. A fost ca un fel de armată teatrală. Și nu-mi pare rău. Este adevărat, nu a fost pentru toți studenții. Și nu e nimeni de judecat, nici de o parte, nici de alta. Atât vă spun: dacă nu treceam prin tipul acela de școală, probabil că nu era nimic de capul meu la această oră. În materie de teatru. Pentru că talentul e o nălucă. Oriunde în lume găsești oameni talentați, trăindu-și viața sub diverse forme. Dar să îl pui la treabă (talentul), recunoscându-te ca stăpân, fără ca la final să îți asumi meritele... acolo apare arta, minunea, mărturisirea. Am încheiat multe spectacole pe aceste plaiuri, supraomenești. Toți spectatorii rămâneau fără cuvinte, inclusiv eu. Nu știam să le povestesc ce s-a întâmplat și cum am ajuns acolo, dar știu ce înseamnă să faci loc. Cred că, de la un punct, asta trebuie să învățăm, cum să facem loc. Într-o lume egocentrică, unde valorile sunt fizice, materiale, bazate pe reușită și succes profesional, din școală suntem învățați cum să ne facem loc, în loc de cum să facem loc.
I.I.: Era/este un mentor pentru tine Mihai Mălaimare? Ai "moștenit" de la el niște principii?
A.F.: E interesant... dar acum, când privesc în trecut, îmi dau seama că am fost dintotdeauna un bun ascultător. Lecțiile le furam din clasă, ascultând profesorii. Le sorbeam din ochi vorbirea, gesturile, gândurile din spatele cuvintelor, învățând astfel lecția din timpul orelor. Cu domnul profesor Mihai Mălaimare, întâlnirea e din altă sferă, l-am urmărit dintotdeauna ca vrăjit. Vorbesc foarte serios, eu am știut dinainte de a-mi fi profesor și mentor, că ne vom întâlni într-o bună zi și că îmi va pune pecete pe destinul profesional. Și așa a și fost. "Moștenirea" despre care vorbim, între noi fie vorba, nu reprezintă doar niște principii, ci - dimpotrivă: întreaga sa muncă legată de teatru și de cultură. Și nu doar a domniei sale, a tuturor oamenilor care au pus umărul la creșterea acestui teatru - Masca - și încă au rămas acolo. Ca să dau totuși un exemplu legat de principiile învățate, voi spune că, fără iubire și smerenie față de scenă, nu merită să slujești Teatrul. Doar prin sacrificiu de sine și prin zdrobirea rezistențelor personale, va apărea minunea ce îi aduce pe oameni la teatru.
I.I.: Când ai plecat de la Teatrul Masca ai început să faci impresariat, cursuri de teatru și un festival, la Moinești (orașul tău natal). Cu ce ai început? Cum ai început?
A.F.: Eu am absolvit Facultatea de Arta Actorului în 2013, iar în 2014 am înființat societatea Breasla Actorilor, adică la un an după absolvire. Prin urmare, activitatea mea de antreprenoriat începuse încă din anii colaborării cu Teatrul Masca, "scriam" ușor primele mele facturi fiscale pentru servicii de animație artistică și de cursuri de actorie. Ulterior, în 2016, am înființat asociația Breasla Actorilor, cu sediul social în Municipiul Moinești, apelând la o mână de prieteni și colegi de scenă care să îmi fie alături. Atunci mi-am început formarea de lider și de antreprenor. Începusem cu producția de spectacole: căutam spații în care să repetăm și să le reprezentăm, le trimiteam portofolii organizatorilor de festivaluri, repetam pentru spectacole stradale, organizam cursuri de actorie, inclusiv la domiciliu. În 2017, am început primele proiecte în Moinești, cu Studioul de Actorie și cu un recital DaDa, în cadrul Simpozionului "Tristan Tzara și Cultura Dada", ediția a VI-a. Iar în următorii ani, proiectele erau pe pantă ascendentă. Îmi devenise la un moment dat greu, pentru că mă copleșeau responsabilitățile, de la curățatul podelei până la organizarea scaunelor din sală, rezervări și PR, contabilitate, marketing, impresariat ș.a., până la interpretarea cu demnitate a rolurilor în fața oamenilor care veneau la spectacol. De fapt, toate eforturile noastre erau depuse pentru bucuria și onoarea de a reprezenta spectacole, făcute de mâna noastră, în fața oamenilor.
I.I.: Astăzi - după 10 ani de atunci - ce proiecte/activități au rămas în picioare?
A.F.: În principiu, toate - sub alte forme și într-o altă ordine a priorităților. Cred că de abia în acest an am învățat să recrutez oameni și să le deleg atribuții reale. Și să le insuflu curaj și putere interioară atunci când își îndeplinesc sarcinile. Bine, și eu m-am eliberat de toții oamenii care erau pe frecvențe joase, eliberând spațiul pentru cei ca mine. Și m-am bucurat enorm să descopăr oameni care mă oglindesc. Revenind, structura ne este mult mai clară acum și mai ușor de administrat: avem Academia de Teatru și Film în Moinești și București, prin care formăm și antrenăm artiști, avem compania de teatru în care producem din nou spectacole, agenția de management și impresariat artistic, Festivalul pLaY on Hills și MOVie CAMp. În cadrul acestor structuri, proiectele au evoluat, sunt mai bine definite și mai asumate de către noi, organizatorii, cât și de către comunitatea noastră (spectatori, cursanți, colaboratori, finanțatori, voluntari ș.a.)
I.I.: Din punct de vedere financiar, cât îți aduc aceste proiecte? Procentual. Mi se pare extraordinar că reușești să trăiești din actorie/organizarea unor evenimente artistice.
A.F.: Multă lume e curioasă, probabil din cauza manifestărilor ce sugerează un stil de viață dinamic, aventuros, liber. Sincer, nu am avut prea multă vreme să îmi bat capul, important a fost să reușesc să îi dau înainte. Păgubos, dacă mă întrebi acum. De-a lungul timpului, procentele încasărilor au fluctuat, în funcție de schimbările mediului extern, bazându-mă, ca principală sursă de venit, când pe o nișă, când pe alta. A funcționat acest principiu de păstrare a merelor în mai multe coșuri. De exemplu, în perioada stagiunii teatrale, încasările din actorie trag spre jumătate din veniturile noastre globale. În timpul anului școlar, veniturile de bază sunt din cursurile pentru copii și adulți, iar pe timpul verii, principalele venituri sunt din evenimente și festivaluri în aer liber. Mai vorbim peste câțiva ani, și atunci voi putea fi exact. Pentru că de abia în acest an am reușit să le pun pe căprării.
I.I.: Știu că lucrezi cu partenera ta de viață - Andreea Secu, care se ocupă de comunicare/promovare...
A.F.: Andreea... Andreea mi-e copilot. În cele mai dificile momente, ne sincronizăm ritmic, doar din semne. Ne-a luat câțiva ani în care să ne obișnuim cu locul de muncă... și e riscant că ne împărțim viața astfel. Dar am învățat să ne oprim când nu mai putem și să ne alocăm timp pentru noi, chiar în mijlocul furtunii, dacă e nevoie. Și culmea, de puțin timp am observat că dacă acord prioritate iubirii noastre și mă ocup de fericirea noastră, noi muncim mai puțin și Dumnezeu mai mult. Revenind, cam tot ce înseamnă prezență online se datorează Andreei, inclusiv prezența mea artistică. Ea se ocupă de realizarea materialelor grafice, de editare foto-video, de postări, de menținerea relațiilor publice și de comunicarea internă, cât și de coordonarea oamenilor din Breaslă. Mă opresc aici, căci ajung și la pregătirea costumelor și a recuzitei de teatru, servirea meselor la timp, reamintirea programului fixat, grijă față de căminul nostru și de multe alte lucruri de care nici nu mai țin cont, decât atunci când nu e lângă mine și am senzația că îmi sunt oaspete în propria-mi viață.
I.I.: Revenind la echipă, mai sunt și alte persoane la fel de motivate ca voi?
A.F.: Acum, cea care trage odată cu mine este doar Andreea. E și firesc să se întâmple așa, dacă suntem tot timpul împreună. Când apar proiectele, avem în jurul nostru mulți oameni care ne admiră și care aderă la povestea noastră. Unii dintre ei sunt oricând gata să tragă alături de noi, dar au fost momente în care mie mi-a fost foarte greu să îi țin aproape, pentru că mă copleșeau volumul de muncă, stresul și responsabilitățile pe care tot eu mi le puneam în spate odată cu angajamentele făcute. Din păcate, de cele mai multe ori, am avut dezamăgiri pentru că nu am avut puterea să discern oamenii și pentru că am crezut în toți. Ulterior, am fost capabil să accept faptul că e natural ca nu toți oamenii să aibă motivația mea și că, dacă ea nu există la nivel personal, e foarte greu să o menții din exterior. Iar mie îmi place să lucrez cu oameni îndemânoși, care se pot descurca singuri, fără să caute șuturi în fund. Adică, cu lideri. Montezi un spectacol sau cureți podeaua, o faci cu vrednicie.
I.I.: Prin activitățile pe care le organizezi pentru copiii/tinerii din Moinești ai convingerea că schimbi într-un fel lumea lor? Lumea, în general? Le oferi oportunități reale? Îi inspiri?
A.F.: Sper! Doamne, încă mai sper!... Îmi trebuie puterea de a-i putea ajuta cu adevărat pe cei care simt că sunt mai mult decât ce văd în jurul lor. E foarte greu, ținând cont de vremurile în care atenția ne este furată la fiecare pas. Lucrurile importante pentru noi necesită timp și atenție, concentrare, angajament; nu rezistă nimic fără aceste ingrediente. Nici borșul n-are gust dacă nu stai lângă el. Norocul meu este că facem corp comun cu părinții, profesorii, alți coordonatori de proiecte și le dăm copiilor și tinerilor de lucru. Altfel, ei se plictisesc, intră în letargie... fără activități care să îi stimuleze. Apoi, pe lângă telefon/online, sunt și alte lucruri care le fură viața: jocurile de noroc, anturajele păguboase, cafenelele în care își pierd vremea... nu mai zic de altele... Dar... hai să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: scopul nu îmi mai este să le schimb lor lumea, ci să îi invit eu într-a mea. Așa trăiesc eu și acesta sunt - dacă sunt atrași de lumea pe care eu mi-am creat-o, sunt oaspeții mei. Pe unii dintre ei îi trimit acasă atunci când sar calul, iar altora le devin prieten și mentor. Timpul trece repede și simt că nu mai am când să schimb lumea. Și nici nu e treaba mea să fac asta. Să fim noi, unii cu alții, oameni... și deja lumea e mai bună. Eu aveam de mic un anumit har: acela de a-i inspira pe ceilalți cu Neverlandul meu. Cream jocuri și improvizam povești, dădeam viață unor locuri neconvenționale și ne strângeam împreună ca să ne trăim copilăria. Iar inspirația îmi vine de la Dumnezeu... prin inima mea simțitoare, la care țin ca de singurul lucru care mi-a rămas pe lume...
I.I.: În ultima vreme ai lucrat mai mult la Moinești, pentru tinerii și copiii de acolo? E mai ușor acolo să convingi autoritățile că e foarte importantă activitatea ta? Obții finanțări mai ușor la nivel local? Sunt și efectele mai ușor de văzut? Diferențele pe care le fac toate proiectele tale la nivel educațional/cultural/social...
A.F.: Am lucrat, este adevărat. Și motivul pentru care o fac îl regăsesc în privirea oamenilor de acolo. Cel puțin, a copiilor... Ei cred în mine și în puterea mea de a îndeplini visuri. Pentru că am fost ca ei. Iar acum sunt bine: un om liber, bine educat, cu gândire sănătoasă și maturitate emoțională, întărit duhovnicește, care pare că nu muncește și că totul timpul se joacă. Expresia aceasta am auzit-o de la copii: "Ce vrei să te faci când vei fi mare?", își întreabă tatăl o fetiță îndrăgostită de unul dintre personajele mele, Micul Prinț. "Vreau să fiu ca Micul Prinț." "De ce?", o întreabă din nou. "Pentru că a rămas mic și nu muncește niciodată." Poftim! Cât de simplu văd ei lucrurile, dincolo de ele... Din păcate, adolescenții, mulți dintre ei, nu mai au puterea de a vedea departe... Acolo, lucrând cu ei, mă simt ca și cum le dau electroșocuri, pentru a-i readuce la viață. În Moinești, tot ce se face e important și toată lumea se implică, de parcă previzionăm cu toții că în aproximativ zece ani se va întâmpla ceva semnificativ. Visez la un oraș-stațiune turistică și balneoclimaterică, care să atragă anual turiști prin evenimentele culturale și artistice, cât și prin activitățile curative și recreative implementate în zonă. Mai sunt multe de făcut și de recuperat față de cei 35 de ani de la căderea comunismului, dar suntem pe drumul cel bun. Oricând am putut, mi-am adus apropiații acasă, ca să le arăt de ce le fac eu mereu "capul-calendar" cu activitățile mele din Moinești. Cu finanțările e dificil. Problema e, dacă ne raportăm la România, la nivel guvernamental. Vedem și în București cât de greu se mișcă lucrurile. Măcar la Moinești avem un centru cultural absolut colosal, cum nu sunt multe teatre din capitală, un oraș curat (mai stau la o vorbă cu responsabilul curățeniei din municipiu și e mereu mândru de munca lui bine făcută), spații verzi și locuri de joacă pentru copii, instituții de învățământ dotate la nivel european, în curând vom avea și un muzeu, avem galerii de artă, un stadion municipal, câteva festivaluri locale și multe evenimente dedicate cetățenilor. De aceea și efectele se văd mai ușor, pentru că orice acțiune contează, iar când acestea au loc, oamenii vor să fie prezenți.
I.I.: Ești o persoană cu foarte multă încredere în sine, ești optimist, știi că ai locul tău... Ai energia și imaginația unui învingător... Ai profil antreprenorial... Ești și workaholic?
A.F.: Am văzut că adevărații lideri și oamenii de succes muncesc enorm, aproape toată ziua, și dorm atunci când e de dormit. Workaholic o fi persoana căreia îi e teamă să se oprească din această activitate - a muncii - dintr-o anumită frică: că nu e suficient de iubit, de apreciat, merituos ș.a. Ori, în acest caz, eu îmi trăiesc altfel timpul. Cum să mă consider workaholic, când percepția mea despre viață trece dincolo de ea? Când am în fiecare clipă senzația că anii trăiți fizic nu îmi sunt suficienți pentru cât pot eu cuprinde în suflet? În primul rând, felul meu de a trăi nu poate fi diagnosticat ca workaholism, pentru că eu nu "muncesc", ai uitat? Poți spune despre Tzara, Troțki, Einstein, Napoleon sau Mozart că au fost workaholici? Sau mai simplu - despre un eremit, un explorator, cercetător, chiar despre un copil, o floare sau celelalte ființe vii ale naturii că suferă de această adicție? Nu poți spune. Pentru că atunci când crezi în propria-ți chemare și o urmezi fără să depui rezistență, tu nu muncești; dimpotrivă, ești pus într-o slujbă cu spor duhovnicesc.
I.I.: Ai făcut și greșeli? Înveți din ele? E ca mersul pe bicicletă? Orice experiență te duce mai departe?
A.F.: Din fericire, da... N-am iertat nimic, le-am luat pe toate în plin, fără nici o ezitare. Am explorat mereu noi zone care să mă scoată din zona de confort, căutând să greșesc cât mai mult și cât mai grandios. Iar greșelile mele au fost punând temelia pe oameni, adică pe pământ, și nu în cer, la Dumnezeu. Acum abordez un stil de viață stoic. Îi iubesc în continuare (pe oameni), dar nu îmi pun bazele în ei. Fac promisiuni? Oricum nu mă bazez pe ele. Dau din gură ca proștii, neascultându-se? Treaba lor. Se angajează în proiecte de care nu se pot ține? Atâta pot. Și îi mai și iert, dându-le voie să plece din viața mea, exact așa cum au și intrat. Diferența e că acum sunt pregătit pentru astfel de lucruri și, ori reacționez prompt, ori merg mai departe cu credința că Dumnezeu mi-a găsit o rezolvare mai bună în spatele aparentei ratări. Am avut nevoie de 15 ani ca să devin liderul pe care îl căutam la 20 de ani. Și știi ce? Experiențele nu te duc mai departe, ba dimpotrivă; te întorc de unde ai plecat, ca să îți poată verifica învățămintele și puterea de a relua încă o dată procesul, de astă dată, neapărat cu și mai multă snagă.
I.I.: Dacă ai lucra din nou (atelier/workshop, așa cum ai lucrat anul trecut la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș) cu antreprenori mai tineri ca tine, mai puțin experimentați - care ar fi cel mai important mesaj care ai vrea să ajungă la ei?
A.F.: În primul rând, să-și asculte inima. Pentru mine, rămâne busola de bază. Când te apuci de lucruri noi, insuflate de inimă, acceptă ca frica să-ți fie tovarășă de drum. Ea apare ca atașament de lucrurile din trecut sau de scenarii create pentru lucrurile din viitor. În prezent, ea nu există. S-o accepte și să stea de vorbă cu ea, să vadă ce vrea. Vor scoate ce-i mai bun din situațiile date. Iar la final, să acționeze cu frica în sân, pentru că doar așa se va îmblânzi. Apoi, să nu își mai facă griji despre ce ar putea spune oamenii; nimeni nu își bate atât de mult capul cu ce fac unii sau alții, sunt prea ocupați cu ei înșiși. Și să nu uite cum funcționau când erau copii. Noi nu ne schimbăm niciodată, doar creștem, îmbătrânim și murim.
I.I.: Antreprenoriatul e un mod de viață. Îl simți înrădăcinat în tine, ai nevoie de toate provocările ca să simți că ești viu/trăiești/asta trebuie să faci?
A.F.: Antreprenoriatul a devenit o necesitate datorită valorilor ca libertatea, adevărul și puterea. Ca să le slujesc, a trebuit să aleg această cale. Pur și simplu, n-am putut să fiu angajat, pentru că îmi place mult prea mult să muncesc pentru lucrurile în care cred și pe care le visez. Și atunci, n-am vrut să fiu limitat de timpul, atitudinea și barierele celorlalți. Pe cealaltă parte, îmi ardea buza să încerc o mulțime de lucruri, din curiozitate și spirit de aventură. Am vrut să îmi îmbogățesc universul interior și bagajul de cunoștințe. Acum, exact cum mă așteptam, îmi aleg atent provocările și știu să îi conduc pe ceilalți în provocările lor. Singura mea provocare este să pot munci cu binecuvântarea lui Dumnezeu și să pot avea grijă de oamenii la care țin. Sincer sunt până la capăt, nu-mi ascund nimic. Doar această acceptare, a adevărului, m-a determinat să fug fără să privesc în urmă. Acum, ca să fiu sincer, nu sunt nici pe departe unde visam atunci. Asta înseamnă că mă pregătesc de o nouă cursă, într-un altfel de concurs. Și nici măcar nu știu la ce să mă aștept.
I.I.: Ai persoane/proiecte în lumea artistică sau în business care te inspiră? De la care "imporți" modele de bună practică/idei...?
A.F.: Da. Profesorii mei de arta actorului, domnul Mihai Mălaimare și doamna Anamaria Pîslaru, îmi sunt repere ca profesionalism și iubire față de teatru. Fără excepție, toți actorii și oamenii din Teatrul Masca, alături de care am crescut. Datorită lor, am reușit să văd mai departe și să mă inspir din munca lui Jacques Lecoq, Slava Polunin, Jean-Louis Barrault, Giorgio Strehler, Michele Modesto Casarin, K.S. Stanislavski, Lee Strasberg și mulți alți ctitori universali care au dus mai departe această artă. Instituțiile care mă inspiră sunt Opera Comică pentru Copii, Teatrul Masca, UNITER, MUZE, UNATC, UAT, Apple, Creative Artists Agency, Mastering Music Business, Global Records, serialul Call My Agent, TIFF, FITS, Anonimul, Edinburgh Festival Fringe, Shakespeare's Globe, Hollywoodul epocii de aur, Charlie Chaplin, Bruce Lee, Steve Jobs, Steven Spielberg. Practic, toate brandurile, personalitățile și ideile care se trag din aceeași imaginație creatoare.
I.I.: Citești literatură din zona de business? Poți să faci câteva recomandări?
A.F.: Să fiu sincer, citesc pe sărite și tot ce prind în mână legat de zona de business. Problema e că sunt atâtea subiecte în prezent și atâtea arii ce necesită expertiză, încât nu mă pot întinde prea mult cu păstrarea informațiilor. Iar atunci când o fac, simt deja nevoia să aplic în domeniu, și atunci las deoparte cititul, apucându-mă de treabă. Dar acum, educația presupune o însumare a mai multor platforme de învățare - podcasturi, cursuri online și masterclassuri, cărți electronice și tipărite, în funcție de modul lor de accesare. În ultimul timp, fiind deseori pe drumuri, ascult podcasturi. Scriu podcast afaceri pe Youtube și ascult tot ce pot. De la Cristian Onețiu, Adrian Asoltanie și Iancu Guda, până la Ștefan Mandachi, Costin Dămășaru și Ioan Prisecaru, oameni care, dacă ai puterea să vezi, te vor face să înțelegi că drumul just al banilor poartă cu sine cunoaștere personală și înălțare spirituală.