Interviul cu Diana Fufezan s-a petrecut oarecum clasic - întrebări și răspunsuri, oarecum firesc - ca între prieteni, cu multe povești de-ale noastre, cu lucruri pe care aveam să ni le împărtășim, cu întrebări personale la care aveam nevoie de răspunsuri calde dar mai ales sincere, după un proiect inedit cu doi actori, doi regizori și mulți îngeri păzitori, spectacol abia "lansat la apă" la Sibiu, pe care ni-l dorim a fi doar începutul. Ne-am fi dorit ca uneori, în locul întrebărilor, să strecurăm frânturile de imagini și gândurile care s-au născut în întâlnirea cu Diana - în lucru și în afara lui - în momentele dificile sau sublime, ori pur și simplu în tăceri. Îndrăznim doar să evocăm ceva din atmosfera interviului prin didascalii. Așadar:
Mariana Cămărășan: Pe o muchie care m-a atins întotdeauna... Diana râde și plânge în același timp...
Diana Fufezan: În teatru, încrederea sau neîncrederea sunt contagioase. Un spectacol poate crește enorm din interior, așa cum se și poate distruge, iar pentru asta, uneori, este suficient un singur om. Pentru mine contează enorm atmosfera de la repetiții, indiferent de rol, de importanța lui în spectacol, atmosfera care se instaurează între actori, împreună cu regizorii, între cei de pe scenă și cei din culise. Un regizor bun știe să aducă o atmosferă bună în repetiții, iar cei care știu, nu să o impună, ci să o instaureze în lucru, sunt regizori extrem de umani. Chiar și atunci când sunt fermi, au un anumit fel de a lucra cu actorul, creează spații, și nu mă refer la cele fizice, în care accepți să devii vulnerabil. Dacă nu-ți dai voie să devii vulnerabil, cred că te privezi de o mare experiență, riști să ratezi întâlnirea cu rolul și cu ceilalți! Vulnerabilitatea este de fapt esențială în profesia noastră, în teatru.
Amalia Iorgoiu: Cuvântul TEATRU - când l-ai auzit prima dată și ce a însemnat pentru tine?
D.F.: Prima dată, cred, în școala generală, în primii ani. Eram în Aiud și ne-am dus cu clasa la un spectacol de păpuși. A fost de fapt prima dată când m-am întâlnit cu teatrul. Și țin minte că nu mi-a plăcut deloc! (râde!)
M.C.: De ce?
D.F.: M-am plictisit teribil! E destul de vagă amintirea, dar mi-a rămas foarte puternică senzația și am așa, o imagine cu sala - sală de casă de cultură destul de prăfuită, micuță - plină de copii, gălăgie! Eu stăteam în... (râde iar) văd și imaginea! Stăteam în... stăteam pe o margine... pe marginea stângă, cu fața la scenă, nu eram foarte aproape și nu mai țin minte ce spectacol era, doar că mie mi se părea că se maimuțăresc foarte tare. (râde) Și în mintea mea era: cum vor oamenii ăștia să mă facă pe mine să-i cred, când ei nu sunt deloc credibili? Era atât de evident încât mi-am zis: păi cine o să-i creadă? (râdem) Ce se întâmplă aici? Nu mă interesează!
A.I.: Deci nici prin cap nu-ți trecea că ai să devii actriță...
D.F.: Am vrut să mă fac ambasador sau cosmonaut, pentru că atât cât înțelegeam eu la vârsta aceea știam că asta înseamnă să călătorești.
A.I.: Și teatrul este o călătorie?
D.F.: Este cea mai mare călătorie. Este o călătorie în tine, în psihic și în lumile celorlalți sau pur și simplu în umanitate.
Încă din copilărie aveam o curiozitate foarte mare de a observa oamenii din jur, reacțiile lor, ca mecanisme de gândire, sigur că nu mi le explicam așa elaborat. Observam foarte mult și imaginam foarte mult, iar imaginația naște uneori frici: frica de întuneric, frica de umbre...
A.I.: Fricile tale?...
D.F.: Copilul mic trăiește în aici și acum secundă de secundă, pentru el nu există proiecții ale minții, asta se deprinde ulterior și se suprapune cu formarea tiparelor comportamentale. Suntem crescuți de adulți care au ei înșiși propriile tipare emoționale și comportamentale, formate și moștenite, pe care și noi la rândul nostru le moștenim, și le complicăm și din întâlnirile cu ceilalți oameni, și uite așa ne construim. (râde) Experiența schimbă perspectiva asupra lucrurilor, există însă frici pentru depășirea cărora este nevoie de confruntare.
Una din fricile care m-a bântuit din copilărie până în facultate era frica de întuneric - de umbrele copacilor în noapte. Asta mi s-a tras de la imaginația debordantă din copilărie, când imaginam scenarii întregi legate de umbrele nucului din curtea bunicilor, umbre ce se proiectau pe perdelele ferestrelor din camera în care dormeam. Și cum adierea vântului le făcea să prindă viață, eu fantazam până ce frica punea stăpânire pe mine și mă ținea trează până în zori. (zâmbește)
Abia târziu, prin facultate, am reușit să o înving, pusă fiind în situația de a trece prin curtea cetății Cisnădioara, în toiul nopții, să duc diverse obiecte de recuzită unei trupe de actori ce produceau acolo un spectacol pentru Festivalul de Teatru de la Sibiu. Țin minte că era lună plină și câinele, care mă însoțea mereu ziua prin zonă, nu a vrut să urce cu mine panta plină de copaci a dealului ce duce la Cetate. Ce eliberare extraordinară am simțit când am reușit să ajung sus, întreagă! (râde... tăcere)
Dar poate cea mai mare frică e cea de a nu mai putea să îmi fac profesia. Și anul trecut, în 2020, în pandemie, au fost momente când m-au bântuit întrebările legate de imposibilitatea de a mai fi pe scenă. Uite, asta e o frică pe care nu vreau să o înfrunt fiind pusă în realitatea situației!
Altfel, cred că fricile pot da motoare de descoperiri, de creativitate pe scenă, dacă le conștientizăm.
M.C.: Au existat deci date personale premergătoare alegerilor tale profesionale, cum sunt curiozitatea și imaginația pe care tocmai le-ai amintit.
D.F.: Da, dar nu numai. Mai era credința cu care mă jucam, seriozitatea mea: era obligatoriu să gust "prăjiturile" pe care le făceam din nisip și frunze, pentru a mă convinge că sunt bune. Cred că astea erau: curiozitate, imaginație, credință. Și perseverența! Nu mă lăsam până nu reușeam să fac ce-mi doream. Și în același timp dacă eu nu eram convinsă de un lucru, refuzam să-l fac. Stăteam într-un punct până când înțelegeam ce căutam sau se epuiza plăcerea. Da... (zâmbește) Eram foarte voluntară, aveam o voință foarte puternică. Cumva personalitatea mi s-a dezvăluit de la început, nu-mi plăcea să mi se pună gânduri în gând și vorbe în gură. M-au deranjat întotdeauna extrem de mult comparațiile și reacțiile mele erau ferme: refuzam să răspund anumitor tipuri de întrebări pentru că mi se părea stupid să-i ceri unui copil să repete ceva când poate copilul avea altceva de spus sau simțea, sau gândea altceva. Când eram întrebată cu cine semăn mai mult, cu mama sau cu tata, răspundeam: cu mine! (râde)
A.I.: Și azi cum e? Câtă putere și câtă vulnerabilitate este în a te lua foarte în serios?
D.F.: Eu cred că umorul - autoironia, nu în acea zonă în care desacralizăm tot până nu mai avem nici un reper, ci tipul ăsta de haz, de umor, de distanțare, față de munca pe care ai făcut-o, de procesul prin care treci - aduce relaxarea necesară să poți descoperi nuanțe noi, pentru că altfel, în încrâncenare nu ai cum evolua. Autoironia poate să meargă foarte bine mână în mână cu vulnerabilitatea, pentru că, așa cum mă raportez eu la acest lucru, este o distanță necesară pentru a ne putea autoevalua.
Mie cele mai frumoase lucruri mi s-au întâmplat în relaxare, (râde) și nu pentru că n-aș fi crezut că nu mi se pot întâmpla, ci pentru că nu aveam proiecția unor așteptări mari, nu exista o încrâncenare în interiorul meu. Lucrurile frumoase au venit spre mine, zic eu, pe neașteptate - dar de fapt au fost cele mai așteptate momente. Eu sunt foarte pasionată de ceea ce fac și îmi plac foarte tare oamenii pasionați, în schimb cei încrâncenați reușesc să mă facă să mă îndepărtez, chiar și atunci când îmi place proiectul, dacă e prea mare tensiunea, parcă am nevoie de o gură mare de aer proaspăt. Cu umor, cu relaxare, lucrurile merg mult mai bine.
M.C.: Ce așteptări există în relația regizor-actor? Este regizorul o carte deschisă pentru actori?
D.F.: Cred că dincolo de titulatura de actori și regizori, suntem toți oameni, funcționam pe aceleași principii. Cu siguranță unii au abilități mai mari în a se ascunde, ba chiar se ascund plusând foarte mult. Cred că întâlnirea funcționează dacă ești atent la relațiile interumane. Se întâmplă lucruri extraordinare când cad zidurile. Ceea ce aștept eu de la un regizor în primul rând, este să aibă încredere în mine, dacă lucrăm împreună, să simt că-mi acordă încredere. Și probabil regizorul are nevoie de același lucru din partea actorului. Dar fără credința regizorului în ceea ce face, tu ca actor ești lăsat în aer. Sigur că îți găsești calea până la urmă, dar cui folosește la modul real? Stau și mă întreb dacă dintr-o întâmplare de genul ăsta, spectatorul simte sau își dă seama că n-a funcționat întâlnirea. Uneori ți se spune: Atât de frumos și puternic e tot ce se transmite de pe scenă! Se vede că v-ați bucurat lucrând! Sau: Da... e un concept regizoral bun, sunt partituri actoricești bune, dar... ceva nu se leagă. Și asta chiar și după multe reprezentații. Și te întrebi atunci de ce nu pușcă?... Sau de ce pușcă când pușcă? Probabil e o chestiune de credință - necredință în ce faci, chimie... încredere - dincolo de meserie. O asemenea situație, ca și cea în care un rol nu este în acord cu credințele actorului, îl poate transforma pe actor într-un fel de mercenar! Își face meseria dar nu se implică. Ori, când ești pe scenă, trebuie să găsești modalitatea prin care să fii credibil / adevărat indiferent de ce consum presupune.
M.C.: Dar de ce? De ce?
D.F.: Asta-i o întrebare foarte bună. (râde) Uite... poate pentru a descoperi în tine ceva mai mult decât credeai că poți conține. Pentru că eu nu cred că ne știm atât de bine încât să nu mai descoperim nimic. Asta ar însemna să ne plictisim teribil și extrem de repede de noi și de celălalt. Dacă în bobul de rouă este tot universul, în noi de ce n-ar fi toată umanitatea?
M.C.: Ce este în lăuntrul nostru determină ce este în afară. Unde e teatrul în această ecuație?
D.F.: Teatrul este în perfectă și strânsă legătură cu viața, dacă avem răgazul și disponibilitatea să o privim clipă de clipă așa cum ne apare. Poate de asta pare greu la teatru, pentru că intensitatea este atât de mare, "acum și aici" trebuie să fie permanent, încât probabil că în viața de zi cu zi, dacă ai trăi pe aceleași coordonate, te-ai epuiza, ai arde rapid. Dar teatrul nu e în afara vieții: e doar viață.. la microscop. Din viață încerc să iau tot ce e de folos pentru scenă: senzații, trăiri, întrebări, descoperiri, și să le transform în tăceri, replici, mișcări, și invers! Mă întrebam: ce este un rol pentru omul-actor care îl face? E un proces, evident că e un proces. Unul de aducere la lumină a întunericului ființei, dar e mai mult, e o vindecare de necunoaștere. Ajungi să înțelegi ceva ce nu reușeai să înțelegi. Pentru mine, și probabil pentru mulți, dacă nu pentru toți actorii, scena are și puterea asta vindecătoare, într-un fel terapeutică.
A.I.: Ce este inacceptabil pe scenă?
D.F.: Lipsa de implicare a partenerului în situație. Nu avem voie să ne facem că facem.
M.C.: Ce te bucură pe scenă?
D.F.: Momentul acela când descoperim împreună ceva! E ca un bulgăre de entuziasm care se rostogolește și crește, și care apare exact în timpul acelei conexiuni speciale care se creează între noi.
M.C.: Care sunt semnele unui spectacol împlinit?
D.F.: Simt după reprezentația unui spectacol împlinit, indiferent cât sunt de obosită fizic, că există o zonă de liniște interioară, ceva se decantează. Știi că s-a petrecut acea evoluție interioară, nu poți ieși dintr-un spectacol așa cum ai intrat. Și mai este ceva ce se constituie în timpul spectacolului, în energia care se schimbă cu spectatorii. Ei vin de drag, de curiozitate și se poate întâmpla ca, venind, să se îndrăgostească iremediabil de regizori, de actori, de text... iar îndrăgostirea asta înseamnă crearea unei conexiuni puternice și fără de care cred că nu are nici un sens această profesie, care pentru mine constă de fapt în a căuta să împărtășești cu celălalt miracolul de viață pe care-l descoperi în repetiții. Da... e liniștea pe care o simți, dincolo de adrenalina care urmează să se liniștească, dincolo de toata solicitarea fizică, mentală și sufletească, este acolo o oază de liniște care plutește și care dă sens.
A.I.: Actor/profesor - ce rol e mai surprinzător?
D.F.: În primul rând, surprinzător mi s-a părut momentul în care, în timpul facultății, pe final de an III și apoi în anul IV, la spectacolele de licență, profesorul meu, Florin Zamfirescu, mi-a propus să rămân asistentă la clasă, la Facultatea din Sibiu, alături de el și de celălalt profesor, actorul Virgil Flonda. Eu nu mi-am propus niciodată să predau. Dar, cumva, m-am lăsat convinsă și am luat propunerea asta ca pe o provocare, imediat după absolvire. Și nu îmi pare rău. Ambele roluri, de actor și de profesor, sunt la fel de surprinzătoare. Sunt complementare. Fiecare îl potențează pe celălalt. Cu fiecare rol o iei de la capăt în căutări pentru descoperirea unui nou univers, a unei noi lumi. Cu fiecare student, cu fiecare generație, cauți căi de a ajunge la ei, de a-i declanșa să-și găsească propriul drum și ăsta e un proces din care toți avem de învățat, studenți și îndrumători.
A.I.: Ce ți se pare important în relația profesor -student?
D.F.: Am avut în facultate norocul de a-l avea ca profesor la teorie pe Marian Popescu, cel care a creat la Sibiu cursul De la text la imagine scenică - un profesor și un om extraordinar, integru și de o etică profesională ireproșabilă, cu simț al umorului, nu mai zic de inteligență și cultură - de aici pleacă de fapt - care avea o relaxare umană, dincolo de emoțiile firești pe care le avea la întâlniri și la cursuri. El spunea: întrebați-mă tot ce vreți, dacă nu voi ști nu voi fabrica un răspuns, dați-mi o zi, două, să mă informez și apoi vă voi spune. De la el am învățat asta în raport cu studenții, să nu încerc să par ceea ce nu sunt. În fața unor întrebări ale studenților al căror răspuns nu-l cunosc spun simplu: nu știu. Și dacă nu știu, spun: nu știu, dar hai să descoperim împreună. Și atunci începem căutarea: Voi cum credeți că este? Și imediat se activează creativitatea și imaginația. Gândul lor se focusează pe această căutare, iar relația dintre noi se stabilește și se dezvoltă la nivel uman, dincolo de judecăți sterile. Cred că de fapt acceptarea acestor vulnerabilități umane, te apropie foarte mult de omul respectiv și te poți raporta la el ca la un îndrumător, un coleg mai mare care are doar mai multă experiență dar care face un lucru esențial: te declanșează pe tine în așa fel încât să-ți găsești propriul drum. Un profesor bun te poate îndruma, îți poate face recomandări de lecturi sau de vizionări, îți creează deprinderea unor analize, îți poate da reperele, dar tu ești cel care îți construiești drumul. De fapt, din fiecare întâlnire putem să luăm enorm, uneori lecțiile cele mai valoroase nu vin din experiențele ușoare ci din cele mai dure.
Sigur că școala înseamnă înțelegerea anumitor principii și dobândirea unor tehnici - sunt lucruri absolut necesare - dar nu ca să devii copia unui profesor, ar fi complet neinteresant! ci ca să te dezvolți și să te formezi ca actor raportându-te la propriul tău mod de a gândi și a simți. Școala de actorie - toate studiile, toate metodele - încearcă de fapt să te ajute să găști drumul cel mai scurt de la tine la tine pe calea adevărului.
A.I.: Este ceea ce a reușit să facă pentru tine școala?
D.F.: Cred că este ceva venit din toate experiențele, nu cred că libertatea asta am învățat-o doar din școală.
Întâlnirile în lucru cu oameni necunoscuți m-au ajutat să fug de un mare pericol: acela de a ne pune unii altora etichete - A, îl cunosc, știu cum e: e așa! A, știu: asta face! ceea ce ne limitează percepția, comportamentul și în final evoluția. Și atunci, în workshopuri făceam acest exercițiu, mă obligam să lucrez cât mai mult cu oameni pe care îi întâlneam prima dată, ca să descopăr cât mai mult noutatea, de fapt să mă descopăr pe mine în lucru. Cu fiecare nouă întâlnire mai descoperi ceva din tine.
A.I.: Cine ești?
D.F.: Sunt un om extrem de pasionat de ce face, de profesie, de descoperirea miracolului vieții și de împărtășirea lui cu ceilalți.
M.C.: Ce iți dorești și n-am spus încă în dialogul nostru?
D.F.: Să vină oamenii la teatru. Cât mai mulți.
Și îmi doresc mult sa fac și film! Să vină regizorii!
M.C.: Asta o transmitem în univers.
D.F.: Poți să o scrii și în interviu.
M.C.: Da?
D.F.: Da. Lăsați regizorii de film să vină la mine!
Diana Fufezan
Data nașterii: 3 martie 1978
Studii:
2001 - licențiată a Facultății de Litere și Arte, Catedra de Artă Teatrală, specializarea Actorie, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, clasa prof. Florin Zamfirescu, prof. Virgil Flonda
2004 - absolventă Studii Aprofundate, Arta Actorului, UNATC, București, Clasa prof Florin Zamfirescu
2010 - doctorat, domeniul Teatru -UNATC București
Proiecte în teatru:
2021 - Mici crime conjugale, regia Mariana Cămărășan, Amalia Iorgoiu, rol: Lisa
2018 - Povestea prințesei deocheate, regia Silviu Purcărete, rol: Iruma Akugoro / Behind the wall - performance, coordonator Adriana Bârză,
2017 - Omul cel bun din Sâciuan regia Anca Bradu, rol: Sen De, Sui Ta / 10 regia Radu Nica, rol: VII
2016 - Bărbate treci la fapte regia Șerban Puiu, rol: Maude
2015 - Fantoma e aici Regia Kushida, roluri multiple
2014 - Marat/Sade regia Charles Muller, rol: Charlotte Corday / Oidip regia Silviu Purcărete, rol: Ismena
2013 - Mozart steps spectacol de teatru coregrafic, coregrafia Gigi Căciuleanu / Solitaritate regia Gianina Cărbunariu, roluri multiple / Maestrul și Margareta regia Zoltan Balsz, rol Prof Stravinski
2012 - O poveste japoneză regia Yasuda Massahiro, rol: Ochici / Călătoriile lui Gulliver regia Silviu Purcărete / Încurcă-i Drace! regia Puiu Șerban, rol: Jane Worthington
2011 - Ultima zi a tinereții regia Yuri Kordonsky, rol: Mama
2010 - Opinia Publică regia Cristian Theodor Popescu, roluri: Niculina Gologan, Otilia, Maricica Tunsu, actrița
2009 - Oscar și Buni Roz - one woman show / Breaking the Waves regia Radu Nica, rol: Dodo / Femeia țintă și cei zece amanți regia Claire Dancoisne, rol: Femeia Țintă
2008 - Lulu regia Silviu Purcărete, rol Contesa Geschwitz
2007 - Faust regia Silviu Purcărete, rol: vrăjitoarea / Metamorfoze regia Silviu Purcărete, rol: cățeaua născătoare plus alte roluri / Shoah regia Mihai Măniuțiu, rol: Jurnalista din vis
2006 - Pescărușul regia Andrei Șerban, rol: Mașa / Vremea dragostei, vremea morții regia Radu Nica, rol: eleva, Mama, Ina, Ea / Balul regia Radu Nica - mai multe roluri
2005 - Casa de pe graniță regia Tompa Gabor, rol: Soacra / Electra regia Mihai Măniuțiu - cor / Derby regia Al Hausvater spectacol de improvizație / Plastilina regia Vlad Massaci rol: Mama lui Lioha, O femeie miloasă
2004 - Nora regia Radu Nica, rol: Nora / Cumnata lui Pantagruel regia Silviu Purcărete - mai multe roluri / Trei surori regia Anca Bradu, rol: Irina
2003 - Gândacii regia Tompa Gabor, rol: Gândac
2002 - Othello?! regia Andry Zholdak, mai multe roluri / O noapte furtunoasă regia Puiu Șerban, rol: Zița / Gaițele regia Forin Zamfirescu, rol: Margareta Aldea
2001 - Simt că fac nebunii regia MC Ranin, rol: Julie / Tango monsieur regia M. Lungeanu, rol: Amanda Marinni / Canibalii regia Al. Hausvater, rol: nepoata prof Glatz / Pilafuri și parfum de măgar regia Silviu Purcărete - mai multe roluri
Proiecte de film:
2012 - Undeva la Palilula regia Silviu Purcărete, rol: Separanda
Participări în selecția oficială la festivalurile internaționale de teatru de la Edinburg și Avignon. De asemenea participări la numeroase festivaluri naționale și internaționale: Croația, Franța, Cehia, Italia, Rusia, Israel, Germania, Portugalia,, Bosnia și Herțegovina, Marea Britanie, Columbia, China, Japonia, Luxemburg, Belgia etc.
*
Actorii selectați la ediția 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beșleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț), Romanița Ionescu - interviu aici și Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Național "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici și aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut și câștigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Național "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Național "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploiești) - câștigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) și actrița și regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.
Cei 10 actori au fost propuși și selectați de un grup de profesioniști din teatru și film: regizorul și producătorul Tudor Giurgiu - președintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki și Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet și Cătălin Dordea, director de casting și coordonator al proiectului 10 pentru FILM.