12.07.2021
Pe o muchie care m-a atins întotdeauna - Diana râde şi plânge în acelaşi timp - e poate cel mai vulnerabil moment al Lisei - nu mai există apărare. Personajul ei, refugiat într-un fotoliu, înfruntă realitatea care abia acum începe să se discearnă de închipuire. Dezbracă - în hohot de râs şi atroce suferinţă - dezastrul creat de frică şi iubire.
Diana Fufezan (foto: Alex Gâlmeanu)
Interviul cu Diana Fufezan s-a petrecut oarecum clasic - întrebări şi răspunsuri, oarecum firesc - ca între prieteni, cu multe poveşti de-ale noastre, cu lucruri pe care aveam să ni le împărtăşim, cu întrebări personale la care aveam nevoie de răspunsuri calde dar mai ales sincere, după un proiect inedit cu doi actori, doi regizori şi mulţi îngeri păzitori, spectacol abia "lansat la apă" la Sibiu, pe care ni-l dorim a fi doar începutul. Ne-am fi dorit ca uneori, în locul întrebărilor, să strecurăm frânturile de imagini şi gândurile care s-au născut în întâlnirea cu Diana - în lucru şi în afara lui - în momentele dificile sau sublime, ori pur şi simplu în tăceri. Îndrăznim doar să evocăm ceva din atmosfera interviului prin didascalii. Aşadar:

Mariana Cămărăşan: Pe o muchie care m-a atins întotdeauna... Diana râde şi plânge în acelaşi timp...
Diana Fufezan: În teatru, încrederea sau neîncrederea sunt contagioase. Un spectacol poate creşte enorm din interior, aşa cum se şi poate distruge, iar pentru asta, uneori, este suficient un singur om. Pentru mine contează enorm atmosfera de la repetiţii, indiferent de rol, de importanţa lui în spectacol, atmosfera care se instaurează între actori, împreună cu regizorii, între cei de pe scenă şi cei din culise. Un regizor bun ştie să aducă o atmosferă bună în repetiţii, iar cei care ştiu, nu să o impună, ci să o instaureze în lucru, sunt regizori extrem de umani. Chiar şi atunci când sunt fermi, au un anumit fel de a lucra cu actorul, creează spaţii, şi nu mă refer la cele fizice, în care accepţi să devii vulnerabil. Dacă nu-ţi dai voie să devii vulnerabil, cred că te privezi de o mare experienţă, rişti să ratezi întâlnirea cu rolul şi cu ceilalţi! Vulnerabilitatea este de fapt esenţială în profesia noastră, în teatru.

Amalia Iorgoiu: Cuvântul TEATRU - când l-ai auzit prima dată şi ce a însemnat pentru tine?
D.F.: Prima dată, cred, în şcoala generală, în primii ani. Eram în Aiud şi ne-am dus cu clasa la un spectacol de păpuşi. A fost de fapt prima dată când m-am întâlnit cu teatrul. Şi ţin minte că nu mi-a plăcut deloc! (râde!)

M.C.: De ce?
D.F.: M-am plictisit teribil! E destul de vagă amintirea, dar mi-a rămas foarte puternică senzaţia şi am aşa, o imagine cu sala - sală de casă de cultură destul de prăfuită, micuţă - plină de copii, gălăgie! Eu stăteam în... (râde iar) văd şi imaginea! Stăteam în... stăteam pe o margine... pe marginea stângă, cu faţa la scenă, nu eram foarte aproape şi nu mai ţin minte ce spectacol era, doar că mie mi se părea că se maimuţăresc foarte tare. (râde) Şi în mintea mea era: cum vor oamenii ăştia să mă facă pe mine să-i cred, când ei nu sunt deloc credibili? Era atât de evident încât mi-am zis: păi cine o să-i creadă? (râdem) Ce se întâmplă aici? Nu mă interesează!

A.I.: Deci nici prin cap nu-ţi trecea că ai să devii actriţă...
D.F.: Am vrut să mă fac ambasador sau cosmonaut, pentru că atât cât înţelegeam eu la vârsta aceea ştiam că asta înseamnă să călătoreşti.

A.I.: Şi teatrul este o călătorie?
D.F.: Este cea mai mare călătorie. Este o călătorie în tine, în psihic şi în lumile celorlalţi sau pur şi simplu în umanitate.
Încă din copilărie aveam o curiozitate foarte mare de a observa oamenii din jur, reacţiile lor, ca mecanisme de gândire, sigur că nu mi le explicam aşa elaborat. Observam foarte mult şi imaginam foarte mult, iar imaginaţia naşte uneori frici: frica de întuneric, frica de umbre...

A.I.: Fricile tale?...
D.F.: Copilul mic trăieşte în aici şi acum secundă de secundă, pentru el nu există proiecţii ale minţii, asta se deprinde ulterior şi se suprapune cu formarea tiparelor comportamentale. Suntem crescuţi de adulţi care au ei înşişi propriile tipare emoţionale şi comportamentale, formate şi moştenite, pe care şi noi la rândul nostru le moştenim, şi le complicăm şi din întâlnirile cu ceilalţi oameni, şi uite aşa ne construim. (râde) Experienţa schimbă perspectiva asupra lucrurilor, există însă frici pentru depăşirea cărora este nevoie de confruntare.
Una din fricile care m-a bântuit din copilărie până în facultate era frica de întuneric - de umbrele copacilor în noapte. Asta mi s-a tras de la imaginaţia debordantă din copilărie, când imaginam scenarii întregi legate de umbrele nucului din curtea bunicilor, umbre ce se proiectau pe perdelele ferestrelor din camera în care dormeam. Şi cum adierea vântului le făcea să prindă viaţă, eu fantazam până ce frica punea stăpânire pe mine şi mă ţinea trează până în zori. (zâmbeşte)
Abia târziu, prin facultate, am reuşit să o înving, pusă fiind în situaţia de a trece prin curtea cetăţii Cisnădioara, în toiul nopţii, să duc diverse obiecte de recuzită unei trupe de actori ce produceau acolo un spectacol pentru Festivalul de Teatru de la Sibiu. Ţin minte că era lună plină şi câinele, care mă însoţea mereu ziua prin zonă, nu a vrut să urce cu mine panta plină de copaci a dealului ce duce la Cetate. Ce eliberare extraordinară am simţit când am reuşit să ajung sus, întreagă! (râde... tăcere)
Dar poate cea mai mare frică e cea de a nu mai putea să îmi fac profesia. Şi anul trecut, în 2020, în pandemie, au fost momente când m-au bântuit întrebările legate de imposibilitatea de a mai fi pe scenă. Uite, asta e o frică pe care nu vreau să o înfrunt fiind pusă în realitatea situaţiei!
Altfel, cred că fricile pot da motoare de descoperiri, de creativitate pe scenă, dacă le conştientizăm.

M.C.: Au existat deci date personale premergătoare alegerilor tale profesionale, cum sunt curiozitatea şi imaginaţia pe care tocmai le-ai amintit.
D.F.: Da, dar nu numai. Mai era credinţa cu care mă jucam, seriozitatea mea: era obligatoriu să gust "prăjiturile" pe care le făceam din nisip şi frunze, pentru a mă convinge că sunt bune. Cred că astea erau: curiozitate, imaginaţie, credinţă. Şi perseverenţa! Nu mă lăsam până nu reuşeam să fac ce-mi doream. Şi în acelaşi timp dacă eu nu eram convinsă de un lucru, refuzam să-l fac. Stăteam într-un punct până când înţelegeam ce căutam sau se epuiza plăcerea. Da... (zâmbeşte) Eram foarte voluntară, aveam o voinţă foarte puternică. Cumva personalitatea mi s-a dezvăluit de la început, nu-mi plăcea să mi se pună gânduri în gând şi vorbe în gură. M-au deranjat întotdeauna extrem de mult comparaţiile şi reacţiile mele erau ferme: refuzam să răspund anumitor tipuri de întrebări pentru că mi se părea stupid să-i ceri unui copil să repete ceva când poate copilul avea altceva de spus sau simţea, sau gândea altceva. Când eram întrebată cu cine semăn mai mult, cu mama sau cu tata, răspundeam: cu mine! (râde)

A.I.: Şi azi cum e? Câtă putere şi câtă vulnerabilitate este în a te lua foarte în serios?
D.F.: Eu cred că umorul - autoironia, nu în acea zonă în care desacralizăm tot până nu mai avem nici un reper, ci tipul ăsta de haz, de umor, de distanţare, faţă de munca pe care ai făcut-o, de procesul prin care treci - aduce relaxarea necesară să poţi descoperi nuanţe noi, pentru că altfel, în încrâncenare nu ai cum evolua. Autoironia poate să meargă foarte bine mână în mână cu vulnerabilitatea, pentru că, aşa cum mă raportez eu la acest lucru, este o distanţă necesară pentru a ne putea autoevalua.
Mie cele mai frumoase lucruri mi s-au întâmplat în relaxare, (râde) şi nu pentru că n-aş fi crezut că nu mi se pot întâmpla, ci pentru că nu aveam proiecţia unor aşteptări mari, nu exista o încrâncenare în interiorul meu. Lucrurile frumoase au venit spre mine, zic eu, pe neaşteptate - dar de fapt au fost cele mai aşteptate momente. Eu sunt foarte pasionată de ceea ce fac şi îmi plac foarte tare oamenii pasionaţi, în schimb cei încrâncenaţi reuşesc să mă facă să mă îndepărtez, chiar şi atunci când îmi place proiectul, dacă e prea mare tensiunea, parcă am nevoie de o gură mare de aer proaspăt. Cu umor, cu relaxare, lucrurile merg mult mai bine.

M.C.: Ce aşteptări există în relaţia regizor-actor? Este regizorul o carte deschisă pentru actori?
D.F.: Cred că dincolo de titulatura de actori şi regizori, suntem toţi oameni, funcţionam pe aceleaşi principii. Cu siguranţă unii au abilităţi mai mari în a se ascunde, ba chiar se ascund plusând foarte mult. Cred că întâlnirea funcţionează dacă eşti atent la relaţiile interumane. Se întâmplă lucruri extraordinare când cad zidurile. Ceea ce aştept eu de la un regizor în primul rând, este să aibă încredere în mine, dacă lucrăm împreună, să simt că-mi acordă încredere. Şi probabil regizorul are nevoie de acelaşi lucru din partea actorului. Dar fără credinţa regizorului în ceea ce face, tu ca actor eşti lăsat în aer. Sigur că îţi găseşti calea până la urmă, dar cui foloseşte la modul real? Stau şi mă întreb dacă dintr-o întâmplare de genul ăsta, spectatorul simte sau îşi dă seama că n-a funcţionat întâlnirea. Uneori ţi se spune: Atât de frumos şi puternic e tot ce se transmite de pe scenă! Se vede că v-aţi bucurat lucrând! Sau: Da... e un concept regizoral bun, sunt partituri actoriceşti bune, dar... ceva nu se leagă. Şi asta chiar şi după multe reprezentaţii. Şi te întrebi atunci de ce nu puşcă?... Sau de ce puşcă când puşcă? Probabil e o chestiune de credinţă - necredinţă în ce faci, chimie... încredere - dincolo de meserie. O asemenea situaţie, ca şi cea în care un rol nu este în acord cu credinţele actorului, îl poate transforma pe actor într-un fel de mercenar! Îşi face meseria dar nu se implică. Ori, când eşti pe scenă, trebuie să găseşti modalitatea prin care să fii credibil / adevărat indiferent de ce consum presupune.

M.C.: Dar de ce? De ce?
D.F.: Asta-i o întrebare foarte bună. (râde) Uite... poate pentru a descoperi în tine ceva mai mult decât credeai că poţi conţine. Pentru că eu nu cred că ne ştim atât de bine încât să nu mai descoperim nimic. Asta ar însemna să ne plictisim teribil şi extrem de repede de noi şi de celălalt. Dacă în bobul de rouă este tot universul, în noi de ce n-ar fi toată umanitatea?

M.C.: Ce este în lăuntrul nostru determină ce este în afară. Unde e teatrul în această ecuaţie?
D.F.: Teatrul este în perfectă şi strânsă legătură cu viaţa, dacă avem răgazul şi disponibilitatea să o privim clipă de clipă aşa cum ne apare. Poate de asta pare greu la teatru, pentru că intensitatea este atât de mare, "acum şi aici" trebuie să fie permanent, încât probabil că în viaţa de zi cu zi, dacă ai trăi pe aceleaşi coordonate, te-ai epuiza, ai arde rapid. Dar teatrul nu e în afara vieţii: e doar viaţă.. la microscop. Din viaţă încerc să iau tot ce e de folos pentru scenă: senzaţii, trăiri, întrebări, descoperiri, şi să le transform în tăceri, replici, mişcări, şi invers! Mă întrebam: ce este un rol pentru omul-actor care îl face? E un proces, evident că e un proces. Unul de aducere la lumină a întunericului fiinţei, dar e mai mult, e o vindecare de necunoaştere. Ajungi să înţelegi ceva ce nu reuşeai să înţelegi. Pentru mine, şi probabil pentru mulţi, dacă nu pentru toţi actorii, scena are şi puterea asta vindecătoare, într-un fel terapeutică.

A.I.: Ce este inacceptabil pe scenă?
D.F.: Lipsa de implicare a partenerului în situaţie. Nu avem voie să ne facem că facem.

M.C.: Ce te bucură pe scenă?
D.F.: Momentul acela când descoperim împreună ceva! E ca un bulgăre de entuziasm care se rostogoleşte şi creşte, şi care apare exact în timpul acelei conexiuni speciale care se creează între noi.

M.C.: Care sunt semnele unui spectacol împlinit?
D.F.: Simt după reprezentaţia unui spectacol împlinit, indiferent cât sunt de obosită fizic, că există o zonă de linişte interioară, ceva se decantează. Ştii că s-a petrecut acea evoluţie interioară, nu poţi ieşi dintr-un spectacol aşa cum ai intrat. Şi mai este ceva ce se constituie în timpul spectacolului, în energia care se schimbă cu spectatorii. Ei vin de drag, de curiozitate şi se poate întâmpla ca, venind, să se îndrăgostească iremediabil de regizori, de actori, de text... iar îndrăgostirea asta înseamnă crearea unei conexiuni puternice şi fără de care cred că nu are nici un sens această profesie, care pentru mine constă de fapt în a căuta să împărtăşeşti cu celălalt miracolul de viaţă pe care-l descoperi în repetiţii. Da... e liniştea pe care o simţi, dincolo de adrenalina care urmează să se liniştească, dincolo de toata solicitarea fizică, mentală şi sufletească, este acolo o oază de linişte care pluteşte şi care dă sens.

A.I.: Actor/profesor - ce rol e mai surprinzător?
D.F.: În primul rând, surprinzător mi s-a părut momentul în care, în timpul facultăţii, pe final de an III şi apoi în anul IV, la spectacolele de licenţă, profesorul meu, Florin Zamfirescu, mi-a propus să rămân asistentă la clasă, la Facultatea din Sibiu, alături de el şi de celălalt profesor, actorul Virgil Flonda. Eu nu mi-am propus niciodată să predau. Dar, cumva, m-am lăsat convinsă şi am luat propunerea asta ca pe o provocare, imediat după absolvire. Şi nu îmi pare rău. Ambele roluri, de actor şi de profesor, sunt la fel de surprinzătoare. Sunt complementare. Fiecare îl potenţează pe celălalt. Cu fiecare rol o iei de la capăt în căutări pentru descoperirea unui nou univers, a unei noi lumi. Cu fiecare student, cu fiecare generaţie, cauţi căi de a ajunge la ei, de a-i declanşa să-şi găsească propriul drum şi ăsta e un proces din care toţi avem de învăţat, studenţi şi îndrumători.

A.I.: Ce ţi se pare important în relaţia profesor -student?
D.F.: Am avut în facultate norocul de a-l avea ca profesor la teorie pe Marian Popescu, cel care a creat la Sibiu cursul De la text la imagine scenică - un profesor şi un om extraordinar, integru şi de o etică profesională ireproşabilă, cu simţ al umorului, nu mai zic de inteligenţă şi cultură - de aici pleacă de fapt - care avea o relaxare umană, dincolo de emoţiile fireşti pe care le avea la întâlniri şi la cursuri. El spunea: întrebaţi-mă tot ce vreţi, dacă nu voi şti nu voi fabrica un răspuns, daţi-mi o zi, două, să mă informez şi apoi vă voi spune. De la el am învăţat asta în raport cu studenţii, să nu încerc să par ceea ce nu sunt. În faţa unor întrebări ale studenţilor al căror răspuns nu-l cunosc spun simplu: nu ştiu. Şi dacă nu ştiu, spun: nu ştiu, dar hai să descoperim împreună. Şi atunci începem căutarea: Voi cum credeţi că este? Şi imediat se activează creativitatea şi imaginaţia. Gândul lor se focusează pe această căutare, iar relaţia dintre noi se stabileşte şi se dezvoltă la nivel uman, dincolo de judecăţi sterile. Cred că de fapt acceptarea acestor vulnerabilităţi umane, te apropie foarte mult de omul respectiv şi te poţi raporta la el ca la un îndrumător, un coleg mai mare care are doar mai multă experienţă dar care face un lucru esenţial: te declanşează pe tine în aşa fel încât să-ţi găseşti propriul drum. Un profesor bun te poate îndruma, îţi poate face recomandări de lecturi sau de vizionări, îţi creează deprinderea unor analize, îţi poate da reperele, dar tu eşti cel care îţi construieşti drumul. De fapt, din fiecare întâlnire putem să luăm enorm, uneori lecţiile cele mai valoroase nu vin din experienţele uşoare ci din cele mai dure.
Sigur că şcoala înseamnă înţelegerea anumitor principii şi dobândirea unor tehnici - sunt lucruri absolut necesare - dar nu ca să devii copia unui profesor, ar fi complet neinteresant! ci ca să te dezvolţi şi să te formezi ca actor raportându-te la propriul tău mod de a gândi şi a simţi. Şcoala de actorie - toate studiile, toate metodele - încearcă de fapt să te ajute să găşti drumul cel mai scurt de la tine la tine pe calea adevărului.

A.I.: Este ceea ce a reuşit să facă pentru tine şcoala?
D.F.: Cred că este ceva venit din toate experienţele, nu cred că libertatea asta am învăţat-o doar din şcoală.
Întâlnirile în lucru cu oameni necunoscuţi m-au ajutat să fug de un mare pericol: acela de a ne pune unii altora etichete - A, îl cunosc, ştiu cum e: e aşa! A, ştiu: asta face! ceea ce ne limitează percepţia, comportamentul şi în final evoluţia. Şi atunci, în workshopuri făceam acest exerciţiu, mă obligam să lucrez cât mai mult cu oameni pe care îi întâlneam prima dată, ca să descopăr cât mai mult noutatea, de fapt să mă descopăr pe mine în lucru. Cu fiecare nouă întâlnire mai descoperi ceva din tine.

A.I.: Cine eşti?
D.F.: Sunt un om extrem de pasionat de ce face, de profesie, de descoperirea miracolului vieţii şi de împărtăşirea lui cu ceilalţi.

M.C.: Ce iţi doreşti şi n-am spus încă în dialogul nostru?
D.F.: Să vină oamenii la teatru. Cât mai mulţi.
Şi îmi doresc mult sa fac şi film! Să vină regizorii!

M.C.: Asta o transmitem în univers.
D.F.: Poţi să o scrii şi în interviu.

M.C.: Da?
D.F.: Da. Lăsaţi regizorii de film să vină la mine!

Diana Fufezan (foto: Diana Iabraşu)

Diana Fufezan
Data naşterii
: 3 martie 1978
Studii:
2001 - licenţiată a Facultăţii de Litere şi Arte, Catedra de Artă Teatrală, specializarea Actorie, Universitatea Lucian Blaga Sibiu, clasa prof. Florin Zamfirescu, prof. Virgil Flonda
 2004 - absolventă Studii Aprofundate, Arta Actorului, UNATC, Bucureşti, Clasa prof Florin Zamfirescu
 2010 - doctorat, domeniul Teatru -UNATC Bucureşti

Proiecte în teatru:
2021 - Mici crime conjugale, regia Mariana Cămărăşan, Amalia Iorgoiu, rol: Lisa
2018 - Povestea prinţesei deocheate, regia Silviu Purcărete, rol: Iruma Akugoro / Behind the wall - performance, coordonator Adriana Bârză,
2017 - Omul cel bun din Sâciuan regia Anca Bradu, rol: Sen De, Sui Ta / 10 regia Radu Nica, rol: VII
2016 - Bărbate treci la fapte regia Şerban Puiu, rol: Maude
2015 - Fantoma e aici Regia Kushida, roluri multiple
2014 - Marat/Sade regia Charles Muller, rol: Charlotte Corday / Oidip regia Silviu Purcărete, rol: Ismena
2013 - Mozart steps spectacol de teatru coregrafic, coregrafia Gigi Căciuleanu / Solitaritate regia Gianina Cărbunariu, roluri multiple / Maestrul şi Margareta regia Zoltan Balsz, rol Prof Stravinski
2012 - O poveste japoneză regia Yasuda Massahiro, rol: Ochici / Călătoriile lui Gulliver regia Silviu Purcărete / Încurcă-i Drace! regia Puiu Şerban, rol: Jane Worthington
2011 - Ultima zi a tinereţii regia Yuri Kordonsky, rol: Mama
2010 - Opinia Publică regia Cristian Theodor Popescu, roluri: Niculina Gologan, Otilia, Maricica Tunsu, actriţa
2009 - Oscar şi Buni Roz - one woman show / Breaking the Waves regia Radu Nica, rol: Dodo / Femeia ţintă şi cei zece amanţi regia Claire Dancoisne, rol: Femeia Ţintă
2008 - Lulu regia Silviu Purcărete, rol Contesa Geschwitz
2007 - Faust regia Silviu Purcărete, rol: vrăjitoarea / Metamorfoze regia Silviu Purcărete, rol: căţeaua născătoare plus alte roluri / Shoah regia Mihai Măniuţiu, rol: Jurnalista din vis
2006 - Pescăruşul regia Andrei Şerban, rol: Maşa / Vremea dragostei, vremea morţii regia Radu Nica, rol: eleva, Mama, Ina, Ea / Balul regia Radu Nica - mai multe roluri
2005 - Casa de pe graniţă regia Tompa Gabor, rol: Soacra / Electra regia Mihai Măniuţiu - cor / Derby regia Al Hausvater spectacol de improvizaţie / Plastilina regia Vlad Massaci rol: Mama lui Lioha, O femeie miloasă
2004 - Nora regia Radu Nica, rol: Nora / Cumnata lui Pantagruel regia Silviu Purcărete - mai multe roluri / Trei surori regia Anca Bradu, rol: Irina
2003 - Gândacii regia Tompa Gabor, rol: Gândac
2002 - Othello?! regia Andry Zholdak, mai multe roluri / O noapte furtunoasă regia Puiu Şerban, rol: Ziţa / Gaiţele regia Forin Zamfirescu, rol: Margareta Aldea
2001 - Simt că fac nebunii regia MC Ranin, rol: Julie / Tango monsieur regia M. Lungeanu, rol: Amanda Marinni / Canibalii regia Al. Hausvater, rol: nepoata prof Glatz / Pilafuri şi parfum de măgar regia Silviu Purcărete - mai multe roluri

Proiecte de film:
2012 - Undeva la Palilula regia Silviu Purcărete, rol: Separanda

Participări în selecţia oficială la festivalurile internaţionale de teatru de la Edinburg şi Avignon. De asemenea participări la numeroase festivaluri naţionale şi internaţionale: Croaţia, Franţa, Cehia, Italia, Rusia, Israel, Germania, Portugalia,, Bosnia şi Herţegovina, Marea Britanie, Columbia, China, Japonia, Luxemburg, Belgia etc.

*
Actorii selectaţi la ediţia 2021 a programului 10 pentru FILM la TIFF sunt: Daniel Beşleagă - interviu aici (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Romaniţa Ionescu - interviu aici şi Alex Calangiu - interviu aici (actori ai Teatrului Naţional "Marin Sorescu'' din Craiova), Blanca Doba - interviu aici şi aici (Teatrul "Maria Filotti'' din Brăila, Teatrul de Comedie, Teatrul Dramaturgilor, Teatru Metropolis) - nominalizată în 2019 la Premiile UNITER pentru Debut şi câştigătoarea Premiului 10 pentru FILM la Gala HOP în 2017, Diana Fufezan - interviu aici (Teatrul Naţional "Radu Stanca'' din Sibiu), Alexandru Liviu Ionescu - interviu aici - distins cu Premiul 10 pentru FILM la Gala HOP 2020, Zita Ema Moldovan - interviu aici (Compania de Teatru Giuvlipen), Matei Rotaru - interviu aici (Teatrul Naţional "Lucian Blaga'' din Cluj-Napoca), Theodora Sandu - interviu aici (Teatrul "Toma Caragiu'' din Ploieşti) - câştigătoarea premiului 10 pentru FILM la Gala HOP 2019) şi actriţa şi regizoarea independentă Armine Vosganian - interviu aici.

Cei 10 actori au fost propuşi şi selectaţi de un grup de profesionişti din teatru şi film: regizorul şi producătorul Tudor Giurgiu - preşedintele festivalului, criticii de teatru Iulia Popovici, Cristina Rusiecki şi Oana Stoica, directorul de casting Florentina Bratfanof, Răzvan Penescu - editorul portalului Liternet şi Cătălin Dordea, director de casting şi coordonator al proiectului 10 pentru FILM.

0 comentarii

Publicitate

Sus