Am petrecut anul într-o stare recurentă de nevroză. Cred că am fost la câțiva pași distanță de a-mi pierde mințile din cauza unei anxietăți debilitante. Prin februarie-martie am început să am migrene constant, și nu am scăpat de ele decât prin octombrie. Cred că și eu port vina pentru starea în care am ajuns, pentru că îmi creasem un clopot de sticlă sub greutatea căruia eram pe cale să mă prăbușesc. Clopotul de sticlă al Sylviei Plath m-a urmărit continuu și a fost destul de simbolic pentru anul meu.
În prima jumătate a anului purtam în mine o nostalgie de care urma să devin conștientă mult mai târziu. Am ieșit de multe ori din casă fără un scop și am luat-o pe tot felul de străzi pe care nu obișnuiam să mă plimb. Cred că voiam să cuprind tot orașul și să mă bucur de case, munți, librării și cafenele pentru cât timp mai aveam de stat în el. Am citit din iarnă până în primăvară pe aceeași bancă din parcul de lângă teatru, chiar dacă era frig și soarele apunea prea devreme. A fost anul în care m-am despărțit de Piatra Neamț și am făcut-o cu gândul de a nu mă mai întoarce. Mă gândesc la toate viețile pe care le-am trăit acolo. Cum ar trebui să scriu despre orașul ăla care încerca constant să mă scuipe afară? Cum să scriu despre străzile alea care îmi oboseau ochii și de aceleași blocuri aproape abandonate? Mi se făcea greață când le vedeam din nou și din nou și din nou. Dar în ultimele luni priveam totul cu mai mult drag, pentru că știam că o fac pentru ultima oară.
Anul ăsta am stat mai mult cu nasul în cărți decât cu ochii la scenă. Am greșit atunci când m-am privat de ceea ce îmi plăcea cel mai mult pentru a mă putea concentra pe învățat. Nu am mers în multe locuri și am ratat multe spectacole pentru că mi s-a părut mai important să mă pregătesc de niște examene. În final, cred că a fost un exces de zel care nici măcar nu a contat. Dar în izolarea mea am reușit să citesc câteva cărți bune, printre care: Cântecul păsării de plajă de Tudor Ganea, Despre memoriile femeii și alți dragoni și Un cal într-o mare de lebede de Raluca Nagy, Anul gândirii magice de Joan Didion, Stai jos sau cazi de Bogdan Munteanu; dintre cărțile mainstream, dar de o valoare vădită mi-au plăcut Un veac de singurătate de Marquez, Adolescentul de Dostoievski, The secret history de Donna Tart și, evident, Clopotul de sticlă al lui Plath. Ultimele zile din an trec cu Stela Simonei Goșu, și îmi aduc aminte de cel mai frumos spectacol de anul ăsta văzut la Teatrul Nottara.
Amorțeala de care suferisem a luat sfârșit cam prin iulie. Ca să îmi revin după urgia examenelor mi-am propus să am my summer of rest and relaxation. Să dorm cât vreau, să mă uit la rom-coms și seriale cu un număr ridicol de mare de sezoane, să beau cafele reci scriind toate gândurile care îmi vin. Și nu prea aș avea despre ce să scriu până aici, pentru că chiar asta am făcut.
N-am fost în prea multe locuri. M-am plimbat câteva zile prin Maramureș, prin Brașov, și am tot venit la București până m-am mutat definitiv în octombrie. Nu am fost anxioasă și nu m-am simțit niciodată singură în orașul ăsta imens. Aici mi-am petrecut aproape tot timpul meu liber citind, scriind sau documentându-mă pentru facultate și mi-a plăcut enorm. M-am apucat să învăț greaca veche, a început să-mi placă trezitul de dimineață și o combinație dintre jazz și house cu care mi-am umplut playlistul.
Am reușit să văd și câteva spectacole la București, am scris despre cele care mi-au plăcut, dar n-aș putea face un top al anului ținând cont de numărul jenant de mic de spectacole pe care le-am văzut în acest an. Am scris foarte puțin în 2024, iar jumătate din ce am scris nici nu s-a publicat, dar cred că îmi pot ierta asta. Totuși 2024 a fost mai mult despre schimbări politice și sociale, și nu prea ai chef de artă când țara arde (sau țările, în cazul meu).
Închei jurnalul despre un an prost cu citatul lui Joan Didion: I have already lost touch with a couple of people I used to be. Nu știu cu cât din mine am mai rămas la final, îmbrățișez cu dificultate cine sunt și cum sunt acum, dar sunt tot eu. Pentru mine 2024 nu a fost doar despre anul ăsta, a fost despre tot.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)