Pe 24 decembrie, în ajun, am hotărât să mă întorc acasă, la București. Eram în Timișoara și mi-am dat seama că am tare mare nevoie să fiu la mine acasă, cu prețul faptului că părinților mei nu le-a picat tare bine să plec chiar în ajun.
Am urcat în tren, mi-am făcut patul la cușetă - doamne cât de mult îmi place să merg cu trenul la cușetă -, și la un moment dat, emoționată și bucuroasă să mă întorc acasă, am început să mă gândesc la anul ăsta care a trecut și la cât de mult iubesc apartamentul în care locuiesc. Și a fost emoționant și copleșitor pentru că am urât apartamentul ăsta cu patos câțiva ani.
Apartamentul ăsta era o dovadă vie, palpabilă, a incapacităților mele - de a alege un apartament, de a alege niște meșteri buni, de a alege gresie și faianță. Mereu am avut frica de a alege, și asta pentru că îmi era teamă că o să aleg greșit, alegerea îmi va aduce suferință, și suferința îmi va zice că mi-am făcut-o cu mâna mea și sunt incapabilă să aleg ce trebuie - decizia corectă - nu sunt suficient de răsărită să văd care e decizia corectă. Iar frica de a alege devine așa paralizantă încât, de exemplu, după ce ajung la două opțiuni de rucsacuri, nu pot alege care dintre ele e cel pe care ar trebui să îl iau. Și stau cu decizia asta cât de mult pot, până în ultimul moment, și câteodată și plâng de frustrare și disperare la gândul că unul din rucsacurile astea e de fapt bun, și celălalt prost, și eu n-am capacitatea să-l aleg pe cel bun.
În realitate, niciodată n-am regretat din rărunchi o decizie, am regretat doar momentele în care am paralizat și n-am luat o decizie, am lăsat lucrurile să treacă pe lângă mine, simțind că parcă-i mai bine fără ele, decât cu ele și suferind, trăgând ponoasele.
În apartamentul ăsta, în care în 2022 a picat tavanul, m-a inundat ploaia printr-o gură veche de aerisire a fostelor sobe, mi-au montat meșterii gresia greșit, s-a spart faianța și a picat tencuiala, în 2024 mi-am făcut o casă. Oamenii apropiați știu cât de important e pentru mine spațiul meu, cât de mult îl respect și îl cinstesc, iar anul ăsta am învățat să mă uit la faianța strâmbă de pe pereți și să nu mă mai deranjeze. Am umplut camerele și pereții cu lucruri făcute de mine, cu tablouri desenate și brodate, cu flori uscate puse în borcane mari, cu lumânări din ceară de albine pe care am învățat să le fac tot anul ăsta. Anul ăsta în care am început să-mi fac singură pâinea cu maia și în care am învățat Piața Obor ca-n palmă.
Dacă la finalul anului trecut ziceam că m-am întors acasă să creez, pot spune că mi-am creat o întreagă viață, și am înțeles că să trăiești creativ e mult mai mult decât ceea ce îmi închipuiam eu. Am început pe bâjbâite 2024, fără loc de muncă și fără direcție. Am decis să-mi dau câteva luni de pauză și să îmi caut o direcție, sau măcar o urmă. Am început să aplic la o groază de rezidențe de artă la care știam că nu am cum să fiu selectată, pentru că n-aveam un portofoliu, n-aveam nimic. Dar faptul că pregăteam dosarele și propunerile, încercam să vin cu idei și să le structurez, asta m-a ajutat. Erau niște teme care mai târziu au dezmorțit mușchiul creativ, care era atrofiat din copilărie, cred, dar la care tot visam de ani de zile.
Mi-am comandat o roată de olărit și niște lut și mi-am setat un mic spațiu ambulant care se întindea pe o jumătate în balconul meu minuscul și jumătate în dormitor. Un prieten m-a dus la Brico și mi-am luat găleți și saci și ce mai credeam eu că am nevoie. Nu poți spăla toate ustensilele în chiuvetă, pentru că lutul se depune în țevi și riști să nenorocești o coloană întreagă, așa că spălam tot în găleți și le vărsam apoi în canalizarea din curtea blocului. Am început să mă uit la clipuri pe YouTube și am avut o mie de eșecuri. Am învățat să reciclez lutul și am făcut primele mele două căni cu sâni. Le-am ars la un atelier la care mai mergeam din când în când să o ajut pe proprietară ca să înțeleg mai bine cum funcționează și care e procesul cap-coadă. Tot acolo am ars primele două căni, care au ieșit departe de ce îmi doream eu, dar măcar înțelesesem ce-am greșit și ce trebuie schimbat. În august am reușit să ard primul meu lot de căni care aveau forma și stilul pe care mi-l imaginam. S-au vândut imediat, 25 de căni, majoritatea cumpărate de prieteni și apropiați.
Și asta a fost startul, din momentul în care mi-am cumpărat roata și mi-am dat voie să încerc și să greșesc și să încerc iar, mușchiul ăsta nu doar că s-a dezmorțit, dar a devenit mai puternic, mai însetat. Am început să brodez, pe textile și pe hârtie, am început să cos, să desenez, să modelez în lut, să schimb și să creez totul prin casă, să mă apropii de procese naturale cum e gătitul, pâinea cu maia, relația cu oamenii de la piață, ritualul de a merge la piață în fiecare marți, am început să mă îndrăgostesc de frumos și am fost și sunt ca un copil entuziasmat. În continuare, ideile se țin gârlă, și simt ca și cum am dat drumul unui flux creativ care a fost mult timp ținut în frâu și cenzurat, care în sfârșit are voie să curgă liber, în ritmul lui.
Nu știu să explic cum e să faci în sfârșit lucrurile de care îți e frică. Fie că ies bine sau nu. E un sentiment atât de puternic de încredere în sine combinat cu recunoștință. N-aș vrea să dau citate, dar o fi un motiv pentru care mulți clasici au scris despre curaj. E adevărat ce se zice, curajul nu e lipsa fricii, ci capacitatea de a acționa oricum, în ciuda faptului că frica e acolo. Dar m-am și ars, n-a mers totul strună.
Cum ziceam, aveam o frică profundă de suferință. E oribil să suferi, aș fi făcut orice să nu sufăr. În ultimii ani mi-am construit o viață așa frumoasă, încât gândul că cineva din exterior vine și are putere asupra mea și a vieții mele mă terifia. Și oricând apărea cineva în viața mea care ar fi putut avea o astfel de putere, romantică în speță, vedeam un mare buton de alarmă. Era ceva ce amenința tot ce am construit. Anul ăsta cred că am înțeles că e extraordinar să-ți construiești viața așa cum îți place, dar că n-ar trebui să o pui într-un glob de sticlă, într-o bulă de frică, într-un turn înalt în care te izolezi. Așa că am deschis globul, am spart bula, am coborât din turn cum s-ar zice, și a fost extraordinar și sfâșietor în același timp. E așa un sentiment bitter-sweet, în care în sfârșit treci peste frică dar te arzi, și simți cumva ca și cum ești extraordinar de puternic dar vulnerabil în același timp. Și-ți dai voie să suferi, conștientizând că nu o să te ucidă, n-o să te distrugă. Cred că ce tot învăț eu de câțiva ani e să am încredere în mine, și deja mi-e tot mai clar că am capacitatea să navighez prin viață orice s-ar întâmpla.
Pe final, pot să vă zic sigur că binili învinge și că trăiesc cu senzația că lucrurile se întâmplă exact atunci când ar trebui, cum ar trebui.
Mulțumesc, 2024!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)