Așadar, pot spune despre mine că sunt o mândră "Bunică de clasa a treia!" Și chiar am de ce să fiu mândră acum, când nepoțica mea a pășit pragul școlii. Desigur, v-ați putea întreba de ce scriu despre asta abia acum și nu am făcut-o la timpul potrivit, când nepoțica mea a trecut de la cei 4 ani de grădiniță (că doar nu era să-i blocăm copilăritul la 6 ani!) la primul an de școală? Simplu... de fapt vă imaginați și voi, dar vă voi spune, totuși; pot începe cu et caetera-urile pe care le știți cu toții, dar le enumăr (totuși), având grijă să păstrez și câteva alte et caetera-uri pour la bonne bouche... deci... pentru că: pandemie; pentru că ne-a fost imposibil să accesăm vreun zbor (și nu întrevedeam vreo altă modalitate de a ajunge la familia fiicei noastre din Israel); pentru că... vă imaginați, vă rog, o întreagă (și luuuungă!) listă de alte și alte et caetera-uri restrictive (și chiar interdicții decurgând din legislația postpandemică), toate independente de voința noastră...
Vara asta mi-am luat revanșa iar la 1 septembrie am putut asista la deschiderea noului an de învățământ la școala la care învață Neta, nepoata mea. Am pornit-o către școală în formație de "trei fete-cucuiete" (bunică-mamă-nepoată) - "băieții" (bunic și tată) neavând răbdare de asemenea evenimente și mondenități - iar acolo, așteptând ceremonia care urma să înceapă, m-au năpădit amintirile, ascunse undeva, într-un ungher de memorie; nici că știam că le-aș mai avea!
La mine a fost întotdeauna, miez de septembrie: pe 15, dată de care mă leagă revederea cu colegii și împărtășirea amintirilor de peste vară. Dar și cea a unui plictis generalizat, pentru că - indiferent de intemperii (soare zăpușitor, vânt, chiar stropi de ploaie) - trebuia să suportăm, copii și părinți deopotrivă, interminabilul ritual al "careului" din curtea școlii. Amorțeam și osteneam vreme de vreo oră - cu cât se întârzia începerea festivităților pe motivul "să se-adune toată lumea" - și alte două cât țineau discursurile directorilor școlii (erau trei și fiecare avea de citit un "buchet" gros de pagini scrise de mână sau bătute la mașină!), cel al secretarului de partid, al celui însărcinat cu activitatea culturală, al responsabilului cu munca sindicală, al elevului șef de detașament de pionieri și ale celor ce reprezentau comitetul de părinți.
Fiind în față, în primele rânduri că acolo își găsise loc stolul de fete prietene ale mele, nu mă gândeam la altceva decât să îi fericesc pe cei care știau trucul de a-și găsi un loc mai în spate, sprijinind vreunul dintre zidurile sau chiar gardul școlii! În timp ce ascultam polologhiile care pentru noi nu aveau nicio noimă, fiind un fel de dări de seamă la fel de neinteresante chiar și pentru cei obligați să le facă și apoi să le transmită celorlalți (dar și nouă!), noi - copiii - nu aveam astâmpăr și ne mângâiam doar cu speranța că "s-o termina odată și odată, că doar n-o ține cât lumea" și cu gustul dulce al acelor mici ciocolățele Pitic de 5 grame fiecare - vi le mai amintiți?!?
Încercam să nu vorbim sau să vorbim cât mai puțin între noi, dezvoltându-ne un alfabet de semne și de ocheade doar de noi știut, păstrându-ne surpriza destăinuirilor pe mai târziu. Am învățat la o școală mică: avea curs primar și gimnazial (pe Calea Rahovei, la circa 20 de minute de mers pe jos de și înspre acasă, inițial 118, devenită apoi 122 și, de niște ani buni (să tot fie peste 40!), demolată și inclusă în Colegiul Național "Mihai Eminescu" din București. Precizările sunt necesare pentru a sublinia că nu avea decât pionieri, nu și utemiști (ulteriori deveniți uteciști), locul acestora din urmă fiind - potrivit vârstei - la liceu și ăsta era norocul nostru... altminteri totul s-ar fi lungit... ca și urechile noastre, cu alte discursuri...)
Dar îmi dă târcoale încă o amintire. Știam cu toții că la sfârșitul penitenței îndurate, pe banca fiecăruia ne va aștepta un teanc de manuale noi, pe care le primeam cu titlu gratuit, și eram tare fericiți să mirosim cerneala proaspătă de tipografie și să descoperim ilustrațiile. Ghiozdanul era mai greu pe drumul înapoi, spre casă, dar cine îl mai simțea când mintea era obligată să proceseze sutele de informații care o năpădiseră; culese de prin filele manualelor sau reieșite din conversațiile avute cu prietenii care toți - dar absolut toți! - avuseseră parte de vacanțe minunate, de tabere unde legaseră prietenii și fuseseră eroii unor întâmplări de poveste - în vreme ce ție părinții îți interziseseră genul acesta de distracții. Ele - informațiile se buluceau de te și minunai unde au încăput în cele... câteva minute în care păreau a se fi contorizat trei luni de vacanță. Acela era momentul în care ne năpădea greutatea regretului încheierii ei, cu toții suspinând în gând pe "melodia" aceluiași refren: "ce mică e vacanța mare!"
Acum, la decenii distanță, adică la binecuvântatul an 2024, mă regăsesc la școala la care învață nepoata mea și la ceremonia de deschidere a noului an școlar. Este o școală cu aspect "patriarhal": nu tu termopane, nu tu granit, sticlă, pereți de oglindă, nu tu una proaspăt recondiționată cu desene savant imaginate de un designer al cărui suflet de copil e încă în amorțire iar proiectul i-a fost aprobat de o ceată de alții, asemenea lui; oricum, copiii nu au cum să intre în comunicare cu ceea ce li se propune: o viziune mult prea tehnicistă, cu elaborări savant-filosofale, săracă în comunicare, cu formule pe care puterea lor de înțelegere nu le-ar putea adopta. Cum spuneam, am găsit aici o școală simplă, în care materialele naturale îți vorbesc și ție - sau copilului din tine - și în care singura noutate frapantă pare a fi contrastul între precizia unui ceasornic sub o streașină ca de șindrilă, păzind clopoțelul (mă rog, clopotul - al cărui clinchet... din nou "mă rog" - al cărui sunet este imposibil să nu-l auzi! Dar să nu anticipez...
Cum era firesc, am ajuns cu ceva vreme înainte de ora anunțată. Ca o paranteză, pot spune că în timpul în care am așteptat, am putut descoperi activitățile extracurriculare ale elevilor care au trecut, an de an, pragul școlii și am făcut-o acolo unde nici nu mă așteptam: traversând agale aleile din curte și privind pereții
sau în lumina jardinierelor din fața fiecărei clase, acolo unde se răsfață flori îngrijite de copii, pe pereții exteriori ai claselor găzduindu-le desenele, pe cei ai anexelor înfrumusețate cu picturi ori plachete mozaicate,
chiar și pe vreun stâlp cu câte o potcoavă găsită undeva, în vreo școală de echitație (captând și asigurând cunoscuta idee de noroc),
pe o bancă ce te invită să-ți odihnești nu doar privirea ci și zâmbetul, întârziind un timp asupra culorilor de cer coborâte într-o curte de școală.
Totul respiră bucurie, libertate, încântare, voința de a înfrumuseța fiecare loc fără a prejudicia prin lipsa echilibrului... chiar și acolo unde nu te aștepți.
Dar m-am luat cu altele și simt nevoia revenirii. Așadar, vorbeam despre o ceremonie și iată că timpul ei se apropia...
Cei din asistență - părinți (ca fiica mea), bunici (ca mine), frați, prieteni - au fost invitați să ia loc pe scaune undeva, în spatele celor opt rânduri (de scaune,) pregătite pentru elevii școlii: câte un rând pentru fiecare clasă (cu cel mult 24 elevi!), pornind de la "bobocii", care beneficiau de cele mai bune locuri: cele din față. Ceremonia a început atunci când directoarea s-a apropiat de microfon și... să vezi surpriză: nu ținea în mână acel gros teanc de foi pe care mi-l aminteam. Din obișnuință, m-am uitat la ceas și am înregistrat ora; bine am făcut - o veți vedea în cele ce urmează...
Raportat la cele ce vi le-am spus, ceea ce m-a frapat la întreaga ceremonie a fost în primul rând durata ei: concizia m-a surprins... în mod plăcut, evident; o priveam prin oglinda timpului față de tot ceea ce cunoșteam în mod direct: școala mea (insuportabile "lungimi"!) - despre care v-am povestit, cea a fiicei mele (ceva mai "scurte" spre final, că dispăruseră pionierii!), apoi întreaga carieră de profesor, pe verticala vârstelor, de la preșcolari și școlari la studenți și masteranzi (totul mult simplificat, dar încă de un festivism incolor, inodor și insipid!)...
Nici că mi-aș fi putut închipui!
Practic, de la sunetul care anunța începutul ceremoniei - clopoțelul sunat de directoarea școlii înainte de a veni la microfon -, totul a durat un pic mai mult de 20 de minute; ca să fiu mai exactă, pe ceas: 21 de minute. Din păcate, pe parcursul ceremoniei nu am putut face nicio fotografie deoarece ni s-a atras atenția să nu o facem și am constatat cu această ocazie că întreaga asistență, disciplinată, a respectat indicația primită (Aceeași disciplină a publicului am remarcat-o și în sălile de spectacol de aici în timpul reprezentațiilor). Am putut urmări cel mai scurt discurs - mai bine spus o concisă luare de cuvânt - a directoarei școlii (au fost trei fraze de "Bun venit!"); un singur minut, nu mai mult: mă puteți crede pe cuvânt - ceasul l-a monitorizat!), urmat de trei momente muzicale pregătite de întreg corpul profesoral, de corul părinților și de ambele formații reunite.
Da, corul profesorilor școlii există și, din câte am aflat, nu se manifestă doar în momentele festive, ca acesta. Chiar dacă este doar cameral: 10-12 persoane, fără a fi profesioniști: cor de amatori ce a lăsat să se întrevadă multă inimă în demersul de a oferi elevilor un exemplu viu. A venit apoi corul reprezentanților părinților (aici m-am blocat de-a dreptul, mintea mea refuzând să înțeleagă pe moment informația dată de fiica mea căreia - între noi fie spus - totul i se părea normalitate!), dând un răspuns muzical celui de dinainte iar, în cele din urmă, cele două miniformații au fuzionat, realizând cel de-al treilea moment muzical. Mă uit din nou la ceas și înregistrez minutul 10 al ceremoniei, cel de la care s-a dat cuvânt elevilor: trei fete și un băiat de clasa a VIII-a au adresat, fiecare, un salut la fel de scurt, în interiorul căruia au mixat amintiri ale primei lor zile de școală, au mulțumit profesorilor și au anunțat că urmează să reediteze un gest simbolic, reînviind momentul acelei prime zile, când au intrat pe poarta școlii. Privesc, din nou, ceasul, cu teama de a nu-l "toci" de atâtea "vizite"; "ai un tic" - veți spune, totuși vă comunic: am ajuns la fatidicul minut 13.
Imediat, de pe ultimul rând de scaune ocupat de elevi s-a înregistrat o agitație, concretizată în mișcare vălurită; celor 4 vorbitori li s-a adăugat restul colegilor de a VIII-a, fiecare cu câte o tijă de trandafir în mână, invitându-i pe cei de clasa I să îi urmeze. Ținându-se de mână în perechi constituite ad-hoc, câte un "boboc" de astăzi și unul de acum opt ani au trecut prin "Poarta Florilor", cea menită a deschide simbolic, pentru cei mici, "Calea Învățăturii".
Căutând printre fotografiile făcute cu această ocazie de fiica mea, am găsit ceva care amintește prima zi de școală a nepoatei mele, surprinzându-i emoția când a trecut prin "Poarta Florilor"; după cum se poate observa, alături i-a stat imediat, cu o îmbrățișare și o încurajare, cea care îi va fi profesoară vreme de opt ani și pe care tocmai o cunoscuse.
Să revenim în prezent, adică spre finalul ceremoniei. După ce a trecut și ultima pereche, asistenței i s-a mulțumit pentru prezență iar copiii, (re)intrați disciplinat în rolul de elevii, au intrat, fiecare, în clasele care îi așteptau. Iar pe tablele negre era desene făcute, cu cretă colorată, de profesori, în semn de "Bun venit!"
Evident, am privit din nou cadranul ceasului: între sunetul prim al clopoțelului care anunța începutul ceremoniei și finalul acesteia nu au trecut decât cele 21 de minute despre care vă vorbeam și brusc acest 21 mi-a adus în minte placheta (eseu neterminat al) lui Nichita Stănescu privind cele 21 de grame de suflet. Coincidență sau chiar s-a trecut o barieră, printr-un portal de trăire?...
Nu știu, dar pot spune, cu mâna pe inimă, că la 1 septembrie 2024 am simțit pentru un binecuvântat timp expresia sufletului unei școli care înțelege să marcheze un eveniment, fără a cânta ode inutile aspectelor formale, oferind timp generos conținutului, instruirii...
Ei... și acum, surpriza care ar explica partea a doua a titlului... una neplăcută și din care se pot trage învățăminte - deci e tot despre o școală... dar a vieții... Plecată de la deschiderea noului an școlar cu sufletul plin și exprimându-mi deschis mirările pe care bănuiesc că le presupuneți ținând cont de cele relatate, atenția la momentul prezent nu a mai fost suficient de trează. Conjugate, o fracțiune de secundă de neatenție și o privire îndreptată în alt loc decât la drumul pe care mergeam au avut ca rezultat o triplă fractură: tarsian și dublă la tibie în zona gleznei... deci, instantaneu, dureri aproape insuportabile, imposibilitatea de a pune piciorul în pământ, schimbat programul propus, apelat la cadru metalic și apoi la scaun special, mers la medic, așteptare, răspuns la întrebări, completat formulare (de care s-a ocupat fiica mea), consult...
Nu știu cum dar, în ciuda durerii, pe toate le-am făcut zâmbind chiar dacă s-au tot adăugat: 5 radiografii, alt consult, C.T. (că radiografiile nu erau total concludente pentru una dintre fracturi) și, în final (adică a doua zi), renunțat la cadru în favoarea unei cizme înalte de imobilizare (orteză), la a cărei vedere și purtare m-am simțit în Star Trek... (episodul îl alegeți voi).
Când mi-a adus-o fiica mea, stăteam lejer, în casă, în papuci, având grijă să nu calc pe piciorul vătămat așa că, imediat ce mi-am plasat piciorul cu pricina în "armura" cizmei, am constatat că sunt de o inedită și neașteptată eleganță: "într-o cizmă și-un papuc"! Făcând haz de necaz, pot spune că accentele celor șapte silabe ale formulării de mai sus parcă ar cere continuarea într-o poezie sau măcar un catren așa că am avut la ce mă gândi în săptămânile ce urmează și în perioada de readaptare, fizioterapie, mă rog - tot tacâmul pe care îl presupuneți: kinetoterapie, magnetoterapie, ultrascurte, laser... Deloc ieftină neatenția - și nu mă refer doar la costurile bănești!
Concluzia?
2024: An buclucaș dar și bun profesor! Am învățat să-mi "conduc" privirea nu doar "către", ci și "pe unde"; acum știu că-mi pot lăsa gândurile să zboare cu singura condiție ce se impune... conform cu experiența trăită. Voi face așa pe viitor? Aceasta e-ntrebarea...
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)