Dragă Moș Crăciun,
Anul acesta am primit:
O cutie de "fursecuri florentine" de la o prietenă cu nume creștinesc.
O invitație pentru a scrie retrospectiva acestui an de la o colegă cu nume "florentin".
Un motănel mic și negru culcat o oră în brațele mele, cu tors și tot pachetul.
O porție de cartofi prăjiți cu ouă ochi și brânză ca acum douăzeci de ani de la cineva pe care îl pot numi frate.
În ianuarie am primit o zi pe străzile micuței, prietenoasei și suficient de în munți Câmpine. Am dus un pachet unor prieteni și m-am clătit pe ochi cu masive muntoase, cer liber și acea bucurie aducătoare de liniște. Un alt motănel, pe care nu îl mai întâlnisem, s-a mângâiat de rucsacul meu și, în cele din urmă, mi-a sărit în brațe spre surprinderea gazdelor. Am pornit spre casă notând Câmpina la comori mici.
În februarie am crezut că primesc ceva și de fapt am primit cu totul altceva și am erupt ca un vulcan după sezonul octombrie - februarie care s-a dovedit a fi doar o reflexie ce mi-a ars retina a sezonului 1982 - 2024. Din păcate, în februarie am primit tot și am mai dat și altora când nu am mai putut duce.
În martie am primit un caiet galben, de acum celebru printre Unii Oameni. Acest caiet m-a făcut în cele din urmă să stau la un ceai îndulcit cu miere cu mine însămi și să încerc să scriu din nou după ce în noiembrie anul trecut am șters oficial și neoficial aproape tot ceea ce am scris în ultimii peste zece ani. M-a făcut să mai arunc un ochi la cerul senin, la raza de soare care intră în colțul ochiului drept și face o lacrimă în ochiul stâng, la valurile mării cu uimire și nu cu aroganță, la concerte cu toată inima, lalalalalala!
Caietul galben este de fapt o agendă albă cu o dungă galbenă ca Soarele. Suficient.
Ulterior, tocmai în octombrie: O prietenă mi-a dăruit două pixuri albastre tare și o agendă cu galben ca de Soare. Îmi spunea recent că fizica, geometria, chimia, biologia șamd sunt doar forme de a descoperi și înțelege Omul. Omul, acest Cosmos mai mic, complex, complicat, o Lume în manifestare. O prietenă mi-a dăruit pixuri și agende, de fapt mi-a dăruit un zâmbet și dese ocazii de a fi Om. Unul care scrie cu albastru și galben de Soare.
În aprilie am primit câteva cărți scrise de Seneca. Și am început să le citesc, să pun întrebări, să subliniez, să văd mânia, furia, răbdarea cu alți ochi. Am primit două ore într-o după-amiază ploioasă care au fost ca o vestă de salvare în oceanul de emoții în care eram gata să mă înec. Am naufragiat pe o insulă pe care mai stau și mă mai gândesc din când în gând, inclusiv la valuri și la faptul că eu nu știu fizică deloc.
În mai am continuat să citesc din Seneca. Începuse să mi se pară că am înțeles mânia. Tot citind, mi-am dat seama că uitasem cât de deșteaptă sunt. Mă evaluam după randamentul la job, unde după concedieri în masă lucrurile deveniseră interesante tare, și după relațiile personale în care eu sunt cea neinteresantă de când mă știu.
Nu mai țin minte dacă în mai sau în iunie, într-o micuță cafenea din Năvodari, devenită ulterior locul meu preferat pentru citit și scris, am întâlnit cartea cu titlul Fă-ți patul pe care am citit-o pe nerăsuflate. Cumva, din acea zi, în mine s-a aprins o scânteie. Am început să îmi amintesc cu adevărat. După douăzeci de ani m-am gândit din nou la mine și la ce îmi doresc eu. Mi-am adus aminte când visam să fiu polițist, militar, pompier; să călătoresc fără a mă uita înapoi, să rămân cu adevărat pe poziție și să fiu cu fruntea spre cer, vârfuri de brazi și să privesc lumea de sus fără a o privi de sus (adică din avion).
Rezultatul a fost că am cumpărat mai multe exemplare din acea carte și acum o serie de oameni au citit-o în ideea că într-o seară ne vom întâlni și vom discuta despre aceasta.
În iunie am primit un borcan cu calități umane pus cuminte dar strategic pe un stand la malul Mării Negre și o discuție cu un tânăr de doisprezece ani despre compasiune; aflat în trecere pe lângă acel borcan. Și apoi alte și alte crâmpeie de discuții cu crâmpeie de oameni, bucurându-mă de câte o floricică din grădinița pe care cumva îmi propusesem a o cultiva.
În iulie am primit un moment la un concert Jazz Up care m-a făcut să scot caietul galben cât încă eram acolo pe scaun și să scriu în el cu înflăcărare, spre nedumerirea celor prezenți care inspiraseră fix treaba asta. Textul este acesta:
Într-o lume destul de complicată, pentru a nu spune "în descompunere" trebuie curaj pentru a fi frumos - acest gând a venit în seara în care am fost la Jazz Up în Năvodari (White Cat) și cei din public au cântat cu cei de pe scenă, dar și singuri. Sentimentul de apartenență la Ceva care ne cuprinde pe TOȚI este covârșitor când publicul cântă, ÎMPREUNĂ, la concerte. Și atunci mă bucur că mai sunt oameni care au curajul să se deschidă de față cu / în fața celorlalți. Eu cred că a te arăta este un act de curaj care ne aduce mai aproape de Frumos și Bucurie, atât pe noi, cât și pe ceilalți. De aceea este important să cântăm și să colorăm fără a fi cântăreți sau pictori; deoarece dăm curs Frumosului din noi și din Lume. Ca o glumă între mine și mine însămi, de aceea este Bine și Frumos și să scriem.
În august am primit o bomboană amară căreia încă îi mai simt gustul cu toată mierea de salcâm din lume și de pe sat.
Caiet galben aveam deja, așa că am primit o carte la fel de galbenă, tot ca Soarele, cu titlul Compasiunea infinită. Viața mea a primit un strop de Ceva care va stinge ceea ce este de stins și va aprinde ceea ce strălucește în nevăzut.
Pe prima pagină a cărții, poate din dorința de a mă încuraja, cineva m-a decretat "un stoic cu inimă mare" și pot spune cu mâna pe Gânduri către sine însuși a lui Marcus Aurelius că nu sunt. Dar Marcus Aurelius are răbdare și, după o lectură spinoasă și descurajantă în februarie, ne reîntâlnim capitol cu capitol și găsim alte comori. Un exemplu este acesta:
"Care dintre aceste lucruri e frumos datorită laudei sau nu e frumos din pricina criticii? Smaraldul își pierde oare valoarea dacă nu e lăudat? Sau aurul, fildeșul, purpura, lira, un pumnal, o floricică, un pomișor?" (Marcus Aurelius)
Tot în august, exact de ziua mea, am scris asta:
Demult, parcă prea demult, cineva cânta la o chitară într-o sufragerie care a împietrit în timp. Cel care cânta la chitară mă ținea de mână pe viscol în drum spre școală în clasa a IV-a și mă scotea la expoziție, inclusiv să dau din cap pe muzică rock când prietenii umpleau acea sufragerie sau o "celebră" cameră verde. Poate crede că nu îmi mai amintesc, dar îmi amintesc. Este una din condițiile de bază pentru a fi scriitor, chiar și unul de ocazie. Modul în care ne amintim este însă cel mai interesant. Imediat vă spun interesant CUM, nu știu DE CE. Sora lui mai mică și sora mea mai mare a învățat de asemenea să cânte la chitară (vorbesc despre o singură persoană). Am împărțit ani de zile un dormitor mic, radio pornit toată noaptea și taclale la lumina lanternei. La zece ani știam versurile Laurei Pausini, ale lui Elvis, poate și ceva cântece în franceză și ne distram înregistrând "noi suntem M&M îmbrăcați în ciocolată" și ascultând cum ea pune pe note și cântă la chitară versuri aparținându-mi, despre tristeți poetice pe care eu nu le-am trăit nici până acum, la patruzeci și doi de ani. Interesant este ceea ce ne amintim, și invers.
CUM? Toate concertele, toate prieteniile temporare legate pe acorduri de chitară, dragostea pentru cuvinte frumoase fiindcă sunt potrivite, le-o datorez celor doi oameni cu chitări și lanterne și discurilor de vinyl care au umplut casa și fruntea mea eminesciană. Aceasta este legătura mea cu artiștii și cu arta; eu scriu despre cât de frumoși sunt ei când ne explică Lumea. Iar Arta ne face pe toți să fim oricum o singură familie, nu?
CUM? Toate concertele, toate prieteniile temporare legate pe acorduri de chitară, dragostea pentru cuvinte frumoase fiindcă sunt potrivite, le-o datorez celor doi oameni cu chitări și lanterne și discurilor de vinyl care au umplut casa și fruntea mea eminesciană. Aceasta este legătura mea cu artiștii și cu arta; eu scriu despre cât de frumoși sunt ei când ne explică Lumea. Iar Arta ne face pe toți să fim oricum o singură familie, nu?
Un text foarte drag mie, despre Ceva important pentru mine. Cum spuneam, am început să îmi amintesc.
În septembrie am primit o frumoasă călătorie în exterior, cu flori, ploaie și Prietenie. Am primit și ocazia de a verifica într-adevăr cum stă treaba cu mânia aici, în mica mea lume interioară, de muritor de rând, și rezultatul a fost că mi-am pierdut locul de muncă. La fel de interesant a fost să cred, că după un an de zile, încheiasem o mică situație încâlcită cu bine dar, cum spune o manea, am crezut că mi se pare dar mi s-a părut. Dar încheiată este, regulamentar, la toți nasturii.
În octombrie am primit o veste surprinzătoare. Figuram pe o listă pentru a alege un cadou de Crăciun, în condițiile în care nu aș fi avut nici măcar de ce îmi imagina asta, deci să o aștept nici atât. Și o scrisoare profesională în care cineva mă descria ca Om. La un moment dat mi-am zis că o voi înrăma.
În noiembrie am primit ocazia să ajut în condițiile în care deja mă simțeam legată de mâini și de picioare. Dar și cât ajutor și susținere am avut eu pentru a putea încerca să ajut mai departe!! Și am văzut iar și iar pe pielea mea și prin degete, și prin frunte, cum că, doar încercând să fim generoși în exterior beneficiem automat de o generozitate pe care aș numi-o infinită după lecturi mai recente. Și de la Unii Oameni care mi-au acordat cu bunăvoință încredere... și mai multă încredere. Apoi o colegă cu nume de cântec și de vară caniculară mi-a invitat să îmi aleg o inimioară de lână de pus în piept, lucrată manual de ea. Am avut până acum trei inimi și pe toate le-am dat mai departe.
Pentru foarte puținii care mă înțeleg dincolo de varza murată cu ardei iute care ustură și la care sunt alergică, care înțeleg viața mea în acest moment, asta SUNT eu.
În decembrie am primit invitația de a scrie acest text. Nu știam că va fi acesta. Nu știam care va fi. Sau dacă va fi vreodată. Sau dacă vreau să îmi amintesc neapărat un an de lupte pierdute pe aproape toate fronturile. Roadele a patruzeci și doi de ani care au fost cum au fost fiindcă și eu am fost și sunt așa și pe dincolo. Pentru mine a fost șocant, după o viață de om, să nu mai găsesc motiv să scriu nici măcar într-un colț, doar pentru mine.
Dar cum mi-am dat toate cele trei sau cine știe câte au mai fost inimi, dau și acest text.
Dragă Moș Crăciun, mulțumesc pentru caietul galben, cărți, cafenea și reîntâlnirea cu mine de odinioară. Pentru lumânările care ne încurajează în lipsa luminii, pentru colindele care ne fac să deschidem uși și inimi, pentru fulgii de nea pe care îi așteaptă în secret chiar și cel mai pesimist om, pentru pisoii care ne sar în poală pregătindu-ne pentru o simbolică întâlnire cu pisica lui Dalai Lama. Mulțumesc.
Acest sentiment de încredere în sine trebuie să fie mai puternic în bodhisattva decât la oamenii obișnuiți, pentru că bodhisattva sunt gata să renunțe la fericirea lor pentru a fi de folos altora. (Dalai Lama, Compasiunea infinită)
Astfel îmi explic cum de este mai ușor să sari din pat dimineața în ciuda unei stări fiziologice proaste sau a pisicului cu ghearele pe-afară atunci când mergi la bunica, la acțiuni ecologice sau îți torni cafea în ochi la patru dimineața pentru a porni la o acțiune umanitară. Într-o zi, pisica lui Dalai Lama îmi va sări în brațe și va toarce.
Va urma... ceva.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2024 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2024), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Suntem aici oricând ne scrieți. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2024. Vă rugăm să dați ștafeta mai departe, trimițând invitația prietenilor voștri. (Redacția LiterNet)