Zid alb cu pisică desenată şi câine viu care nu o priveşte

Varşovia, cartierul Praga. Văzut din autobuz, prin geam, nici foarte de departe dar nici de aproape încât să mi se pară că l-aş fi putut atinge cu mâna dacă m-aş fi întins pe cât mi-ar fi îngăduit braţul, cum ziceam, văzut din autobuz nici foarte de departe dar nici de aproape, zidul mi s-a înfăţişat în toată splendoarea pe care o poţi observa din mers, cu coada ochiului. Între trei clipiri de pleoape, ori patru, am băgat de seamă că-i alb, vesel, cu desene mai înalte decât un stat de om. Coborând din maşină, ajungând la câţiva paşi distanţă, desenaţii mi s-au părut şi mai ciudaţi pentru că aveau umbre, da, tot zugrăvite pe perete, însă în acelaşi timp arătau atât de reale încât dacă le-aş fi atins cu degetul sigur aş fi simţit răcoare pe piele. Ca atunci când eşti pe trotuar, în plin soare, lângă un copac înalt şi rotund la coroană, cu ghinde, şi-ţi împingi braţul fierbinte în porţiunea cu umbră. Pentru un minut. Corpul rămâne tot înfierbântat, năduşit, însă mâna se răcoreşte uşor ca şi cum ai fi ţinut-o deasupra unui lac de munte, cât să nu atingă apa dar nici să existe mult aer între piele şi luciul albastru.

De bătrâna cu hulubi pot să spun că-i născută în Lublin, pentru că în capul meu numai acolo ar fi putut locui, nu ştiu de ce, pentru că niciodată n-am fost la Lublin, însă dacă voi merge, într-o zi, sunt convinsă că o voi vedea pe o străduţă pietruită, cu caldarâmul tocit, cu o trenă de porumbei în spate, ciugulind firmituri de pâine neagră. Cei doi de la masă mănâncă pirogi şi zurek (se pronunţă jurek, aşa să ştiţi), într-o zi obişnuită de joi care foarte bine ar putea fi şi de miercuri sau de vineri. Zurek-ul e o supă albicioasă, opacă, în mijlocul căreia pluteşte în voie un ou fiert tare. Întreg şi fără coajă. Toată distracţia constă în a-l urmări cu lingura prin farfurie, dar cu grijă, cât să nu arunci stropi de zeamă pe faţa de masă. Toţi polonezii mănâncă supa asta şi pirogi (se pronunţă scurt, apăsat: piroghi), de care sunt mândri la fel cum ne lăudăm noi în faţa străinilor cu sarmalele şi ciorba de burtă. Dacă stau să mă gândesc n-am văzut niciun polonez rostogolind oul prin zeamă, poate că atunci când sunt mici li se spune că nu-i frumos, la fel cum ni se explica şi nouă că nu-i civilizat să faci cocoloaşe din pâine pe care să le arunci apoi în capul cui se nimerea, dar pentru că străinii n-au petrecut cei şapte ani de acasă în Polonia, învârt în veselie gogoloiul din albuş. Am văzut cu ochii mei, prin mai multe restaurante.

Bănuiesc că acest câine viu a cunoscut mulţi fotografi care şi-au îndreptat obiectivele spre zid. Poate că a fost rugat, în diferite limbi, să stea lângă pisica desenată (pe care mi-ar plăcea s-o cheme Dănuţa), însă eu nu i-am spus nimic, doar i-am arătat cu degetul unde să se ducă şi acolo a încremenit câteva secunde, ceea ce denotă că-i obişnuit să pozeze. Bănuitor a plecat apoi în treaba lui, din când în când uitându-se lung la mine, ca şi cum m-ar fi suspectat că vreau să-i pozez coada de aproape, ceea ce nu se face. Nu avea umbră.