O parte din el era ca fața nevăzută a lunii. Pe nimeni, absolut pe nimeni nu lăsa să vadă acel ceva pe care toți îl știam, dar ne prefăceam că nu-l observăm. Aflasem c-a avut un accident când era mic, dar pentru noi acesta era el: băiatul lovit la un ochi și care scrie cele mai frumoase compuneri. Dar ceea ce impresiona cu adevărat era felul său haios de a fi. Asta până într-o zi în care operațiile au reușit și cicatricea de la ochi a dispărut subit. Din acel moment nu l-a mai recunoscut nimeni.
Neti Niculae
Cea mai bună ascunzătoare e la vedere, îmi spunea bunica. Am înțeles asta târziu în viață, după ce n-am mai încăput în hamacul dintre nuc și brad. Și nici sub copaie. Sau în scorbura din tei. Și oricât de mică mă făceam, lucerna nu mă mai acoperea. Iar fânarul nu mai avea scară. Nu mă mai căuta nimeni, dar soarta avea să mă găsească oriunde m-aș fi pitit. Era iarnă când m-am dezbrăcat de frici și ascunzișuri, precum un șarpe ce-și lasă-n urmă pielea. Îmi mai țineau de cald două amintiri: bunica și pisoii din fânar.
Monica Aldea
Singură la părinți, Clara fusese mereu solitară. Crescuse într-o casă cu livadă uriașă. Acolo se ascundea, deși nu o căuta nimeni, doar buna dădea de ea când curăța merii de omizi. Hai fată, nu ai mâncat de la amiază. Studentă la Litere, pleca vara în câte-o destinație retrasă și scria. Publicase mult, dar se ferea de laude și onoruri. Vocea asistentei de la secția de oncologie o smulse brutal din rememorare. Clara, unde ai stat ascunsă? Te mutăm în rezerva 2, s-a eliberat prin deces dimineață.
