Poet retard cu duhul al plebei proletare, simt nevoia să declam sloganuri marxiste cam o dată la 17 minute, Nu din convingere, ci din spirit de frondă, din care mai am puțin, pe fund, într-o sticluță. Iarna ies la colindat în curte cu prietenul meu, C. Ghe. Vara, stăm pe băncuță, bem ceai cu rom, dând cu o bâtă de plop în temelia capitalismului. Stalin și poporul rus, a băgat spaima-n burgheji. Mă scuzați, am compilat. Oricum, aici m-au ascuns. Hitler e la 2, Napoleon la 6. Einstein la 9. Salut.
Ana Maria Dobre-Nir
M-am ascuns în podul dărăpănat, sperând să nu mă găsească nimeni. Aerul e greu de la praf, dar nici nu-mi pasă. Lacrimile îmi curg pe obraji, iar cuvintele lor încă îmi răsună în minte. Deci, e adevărat? Ți-a plăcut de el, artistule scârbos, striga unul. Altul rânjea. Ce faci acum, scrii o poezie despre asta? Apoi m-au împins, iar lovitura în coaste a venit repede, urmată de râsul lor. M-au lipit de perete, ferindu-se parcă să nu mă atingă. Îmi îngrop fața în genunchi. Cine să mă apere? Nimeni. Sau poate mama.
Nicolae Popescu
Am 12 ani. M-am izolat în camera bună. Acolo am, într-o cutie adâncă de televizor, cărțile și discurile. E biblioteca mea. Caut un pic, găsesc Cei trei muschetari, o pun pe masa lăcuită, lângă milieu. Cartea n-are coperți, dar nu-i lipsește nicio pagină. Doar eu o am în oraș, am furat-o de la bibliotecă. Băieții mă strigă la fotbal, nu pot ieși acum. Mama mă cheamă la masă, nu mi-e foame. La ușa dinspre grădină, o aștept pe Corina. Intră, mă atinge în treacăt, nu uit asta niciodată. Ne ținem de mână, citim, visăm.
