Hai că-mi place cum arăți. Mai rupem aici puțin hăinuța și ești gata. Te duci chiar acolo, la colț, te așezi și ții câinele ăsta-n brațe. E murdar, dar așa impresionezi. Nu ceri nimic. Doar stai și privești lumea. Te încrunți, așa, lași colțurile gurii în jos. Îți dau și covrigul ăsta. Nu-l mănânci, că-i din plastic. Doar îl lași pe trotuar, lângă tine. Ia și două pungi, pui tot ce primești în ele. Trec eu din când în când și le schimb. Ai reținut sau vrei să repet? Am încredere în tine. Vezi să nu dispari și tu.
Laura Stanciu
Este 23 noiembrie '24. Spectacolul s-a terminat. A fost ultima reprezentație din turneu. O chitară a rămas singură pe scenă, sprijinită de scaunul artistului. Un microfon și-a consumat bateriile. Două siluete se îndreaptă spre culise, trec printr-un coridor cu lumini discrete, ies pe ușa din spate și se îndepărtează. În mii de case, fredonăm în gând, în Noaptea albastră, un Cântec șoptit, pentru 2000 de ani. Muzica se aude mai departe. Cât de departe. In memoriam Marius Bațu și Gabriel Cotabiță.
Alexandra Buhudini
Nu țin posturile. Nici în gură, nici în cârcă. În seara aceea, fost-am să mă îmbuib într-un restaurant cu raci, draci și mult vin roșu. Pe la miezonoptică eram la baie. La pisoarul alăturat era Dumnezeu, care cânta o priceasnă. Forgive me Father, for I have sinned. Mi-am făcut altar în sân de femeie. El încuviință zâmbind și își pudră nasul cu smoală. Mi-am luat paharul de vin, am ieșit în stradă și-am urlat: la ce dracu' vă uitați? Iubesc. Dimineață, Petru aduna bucățile de carne de pe șosea și le arunca spre Rai.
