Nu, nu. Mămicile nu mint. Dacă a zis că vine, vine. M-a așezat pe banca de la poartă, c-o pătură pe mine, și-a zis să nu mă mișc de-acolo, că se întoarce repede. Eram mică și plângeam după păpușa mea; rămăsese-n casă, și casa ardea. Mama s-a dus să o salveze și pe ea din flăcări. Nu știu de ce nu s-a mai întors. Mămicile nu mint. Eu știu c-o să vină. Să-mi schimbe rochița-n care m-a lăsat. Mă strânge. Am crescut. Și-s tot pe banca de la poartă, nu m-am mișcat, c-așa a zis. Aștept să se mai nască-o dată. Din cenușă.
Iulia Stavre
Miroase a pământ reavăn, copacii au bumbi rotunzi, stau să se deschidă. Eu și soarele căutăm ghiocei albi printre pete de zăpadă și frunze uscate. Florile de magnolie pudrate cu razele lunii îmi poartă inima pe aripi de iubire. Înot până la insulă soarele îmi mângâie pielea cu bronz auriu. Alerg pe câmpuri verzi cu maci în floare. Umbrela magenta mă apără de melancolie, târziu, în toamnă pe bulevardul cu sens unic. O ușă trântită, ecou de pași pe culoar. De-ar fi asistenta, să injecteze calmantul în perfuzor.
Daniela G. Pătrașcu
Își prinsese soția cu cel mai bun prieten. Divorțase. Ea vânduse casa și-i dăduse jumate. Pe un site găsise o tipă bună rău. Încă spera. Ca să uite de trecut s-au distrat la mare, la munte, în Gara de Nord l-a trezit controlorul. Ați ajuns la destinație. Geamantanul îi dispăruse, tipa la fel. Actele și banii lui erau în el. Puse mâna la piept, încă mai avea telefonul. Cumpără o gogoașă. Avea nevoie la toaletă. Găsi una ecologică. C-o mână la nas, se urcă pe scaun cu picioarele. Telefonul sună și-i alunecă din mână.
