Poate noaptea era întunecată. Poate băuse cam mult și, înflăcărat, rostise cam multe. Poate inima-i bătea nebunește la gândul că o va strânge în brațe. Poate balerina care-l aștepta în stație îl plăcuse la rându-i. Poate a călcat greșit. Poate s-a clătinat. Nu, nu se poate să fi fost îmbrâncit. Când capul s-a izbit de caldarâm, iar trupul i-a fost prins între vagoane, pasărea cu clonț de rubin a țipat scurt, luându-și zborul spre stele. Mălinii au cătat spre pământ și au plâns. Păcat, s-a stins o speranță. Un poet.
Ligia Dumitrescu
La ghișeul unde se vând speranțe e totdeauna coadă. Se dau de-a valma, fără bilet de ordine, fără o minimă organizare pe categorii, domenii sau măcar pe criterii de urgență. Pe principiul primul venit, primul servit. Statul la coadă îți garantează că la un moment dat vei ajunge primul, asta, desigur, cu condiția să nu abandonezi șirul. Practic, statul la coadă în sine vinde o speranță. Aceea că odată ajuns în față vei fi primit o nouă șansă. Afacere profitabilă. Clientela plătește în cea mai scumpă monedă.
Camil Popescu
Îmi place foarte mult să fiu în deșert. Deșertul e ca o fierbințeală. Nu doar că este fierbinte, dar când pot să-l domin, să fiu deasupra lui, mă înfierbânt. Și firele de nisip în timpul furtunii, acel uuu care-ți susură pe la urechi ca o melodie de dragoste. Ce nu-mi place e când zboară elicopterele whup-whup-whup și se aud mitralierele rat-tat-tat, apoi piu-piu și bang-bang, se luptau unii mai încolo, eu eram deja în apă că găsisem o oază. Uuu, am făcut când am încercat-o cu degetul. Era ca o răcorire. Votați-mă.
