Tatăl meu e mort în război. Băiatul rămâne pe gânduri. Un tată, doi tați, subst. comun, masculin. Foarte masculin. Totuși trebuia să fie propriu, doar e tatăl meu. Bine că e articulat hotărât. Mai departe: un război, două războaie, subst. comun. Impropriu. Numai alea banale-s comune. Și de ce neutru? Că include și masculinul, și femininul? Băiatul se scarpină în creștet. Tatăl e subiectul, asta pricepe. Dar războiul? Ce e? O circumstanță. De care? Loc, cauză, scop? Dă foaia. Tatăl meu e acasă. Asta e mult mai clar.
Monica Aldea
Mâinile bătrâne ale Savetei împing poarta ruginită a cimitirului. Azi se oprește lângă o cruce de pe care timpul a șters durerea și slovele. Din ochii goi, tristețea curge fără lacrimi. Dumnezeu să-l odihnească în pace și pe-al meu, unde s-o afla. Părintele o ridică ușor de umeri și o conduce spre biserică. Mâine primesc registrele vechi de la epitropie și aflăm mormântul. Așa o ostoiește de doi ani, amăgindu-i mințile rătăcite și focul inimii. Saveta se-nchină și-o apucă spre sat. Poate mâine.
Titela Durnea
Botezată Elisaveta, toți o strigau Safta. Pe cât de mic și firav avea trupul, pe-atât de mare-i era inima și mărinimos gândul. Așa a gândit și Tudose, când a luat-o. C-o să-i crească în omenie feciorii. Care s-au lăsat așteptați. Trei prunci i-au cutremurat măruntaiele Saftei, numa' fete. Una mai frumoasă ca ailaltă. Da' fruntea lu' Tudose se tot întuneca, sub riduri. Când a dus-o să-i descânte, Vanga i-a zis să se ostoiască, c-a fi bine. El însă nădăjduia. La nouă luni, când Tabor a țipat victorios, Safta a tăcut.
