V-am pregătit niște idei de discurs. Le-am găsit în folclorul românesc. Prind la public. Am dat peste cartea unui profesor. Iancu. Nu trebuie să-l citați, iertați-mă. Iancu și mai cum? Hecht, iertați-mă. Cum, evreii și-au băgat nasul în mitologia neamului strămoșesc? Ăsta de ce n-a luat trenul? Și-a schimbat numele, iertați-mă. Aurel-Ion Candrea. A și predat la Universitatea din București. Ce să ne învețe evreii pe noi? Popor venit din deșert, la mii de ani după Dacia noastră? Așa e, iertați-mă.
Titela Durnea
A frământat aluatu' de cum au mijit zorii. L-a pus apoi la dospit. Știa că vecinu-i amărât așa că l-a-mpărțit în două când a băgat la cuptor. Mare bucurie-n suflet, la gândul că-l va omeni, când a scos pitele rumenite. A doua zi l-a chemat la o vorbă de duh. Din bucata lui a dat păsărilor cerului și vietăților pământului. El a-mbucat o firimitură. Vecinu, lacom, a-nfulecat tot, lovind cu piciorul făpturile flămânde din ogradă. Spre seară a regurgitat în balta din spatele casei, sub ochii neputincioși ai bătrânului.
Fabiola Stoi
I-au spus că e doar un mic compromis, să închidă ochii puțin, că e dosarul unei pile a conducerii, ce contează că locul nu e conform, dăm avizul de funcționare și gata, oricum, ai să vezi că nu se va întâmpla nimic, nu va cădea cerul pe tine, iar la următoarea avansare te avem în vedere. A clipit puțin mai lung și l-au avut în vedere și la următoarele compromisuri, aducându-i mereu aminte de cele dinainte. Devenise prizonierul propriei munci. Abia târziu l-au avansat. Spre zona de nerespirat a mecanismului.
