Chiar există, mami? Chiar există. Unde e? Știi povestea cu Pinocchio? Cum erau păcăliți copiii să meargă pe insula plăcerilor și acolo se transformau în măgari? La fel și la noi, există un fel de insulă unde toți sunt experți, toți își arată viețile perfecte, vacanțele, hainele scumpe, buletinele și chiar chiloții. Apoi încep să se certe între ei. Își spun lucruri foarte urâte, pe care nu au curaj să și le spună în față. Încet-încet, totul se umple de noroi, oamenii se schimonosesc și rămân așa.
Nicolae Popescu
Prâslea se sprijină în sabie. Din șuvițele castanii se scurg broboane de sudoare, e baltă la picioarele lui. Miroase a moarte, cămașa de in e-aproape carbonizată. În jurul lui stau, retezate, o mulțime de capete de balaur. Unele mai fumegă încă. Cei din juriul concursului numără, notează cu creionul chimic, mai șterg, iar notează. Șeful comisiei se apropie: domnule Prâslea, sunteți pe locul doi, domnul Greuceanu are un cap de balaur tăiat în plus. Prâslea respiră adânc, se sufocă. Cer renumărare, zice, și leșină.
Ana Maria Dobre-Nir
Nina își sapă, din vremuri de demult trecute, calea prin măruntaiele pământului. În fiecare zi, mâinile-i de argilă devin solzi, părul de mușchi se usucă în rădăcini, iar ochii de chihlimbar întunecat lucesc ca jarul. Lumina pe care o caută pare aproape, dar mereu se retrage, lăsând-o cu încă un tunel și un chip nou. Ea pâlpâie undeva, într-un colț tainic, ca un fir de aur îngropat adânc, neatins de povara pământului ce o închide. Nina, Nina, Nina, se aude strigătul luminii, pierdut în mâlul îmbibat cu tăcere.
