De departe, era Paradisul. Un tărâm cu o pajiște mereu verde, presărată cu flori, mărginită pe două laturi de un sătuc, ziduri albe cu acoperișuri colorate, și pe altă latură de un râu, mare cât să ai nevoie de barcă să îl treci. Mai aproape, te-ntrebai de ce oamenii doar vin cu barca, dar nimeni nu pleacă, și dacă a văzut cineva capătul pajiștii. Când simțeai duhoarea și vedeai că pajiștea era o mlaștină acoperită cu lintiță, pe care pluteau ghete vechi, petice de haine, jucării dezmembrate, erai prea aproape.
Dan Banu
Bă căpcăunule, tu nu înțelegi că nu poți ajunge în America cu Dacia ta? Fizic nu e posibil, e un ocean între noi și ei, sunt 7.600 km care ne despart. Cum poți să spui că ți-a zis ăla că e o scurtătură prin tunelurile dacice și ajungi până diseară, tu auzi ce vorbești? Sigur că pe seară m-a sunat de pe la Grădiștea, să vin să-l iau că a căzut cu mașina într-o mlaștină. Și nu era singurul, era un morman de mașini una peste alta, cu o mulțime de netoți în jur cătând în zare spre Statuia Libertății.
Ana-Maria Butuza
În întunericul din subteran, ortacii sfărmau roca și o încărcau în vagoneți, la lumina lămpilor cu carbid. Hur, hur, ieșeau la suprafață, scârțâind, ruginiți, până în flotație, unde își descărcau povara minereului. Dar, într-o zi, digul decantorului a cedat sub presiunea șlamului, care se adunase ca un blestem al muntelui. A luat-o la vale, înecând orice urmă de viață. În câteva zile, nu se mai vedea decât turla bisericii din sat. Diminețile, valea e învăluită într-un abur gros. E sufletul morților, spun bătrânii.
