Ușa nu se închidea bine și acoperișul avea o gaură pe unde ploua în voie. Nu era o casă părăsită, pentru că din inima ei se auzeau mereu țipete și amenințări. Odată vecinii au chemat poliția, îngroziți de strigătele de ajutor venite din fundul iadului. Prin crăpătura ușii care nu se închidea ieșea un abur otrăvit, ca de pucioasă sau de tutun stătut, amestecat cu miros de alcool digerat și de cartofi fierți. În prag s-a ivit o ființă cu față verzuie și păr încâlcit: nu-i nimic, domn polițist, a fost doar o palmă.
Dana Popescu
Mâlul mă învăluie, mă cuprinde, mă acoperă, îmi intră în fiecare por. Nu știu unde se termină el și de unde încep eu. Fiecare respirație mă doare, încerc să mă mișc, dar ochii galbeni ai Fricii mă țintuiesc. Îmi plec privirea și fac un pas în spate, însă Nebunia își arată colții, paralizându-mă. Când mârâitul Terorii se aude amenințător, speranțele-mi sunt aproape distruse. Sfârșită, lupt să ies la suprafață, însă mii de tentacule mă trag înapoi în mocirla în care m-au afundat oamenii fără chip.
Daniela G. Pătrașcu
Pur și simplu nu-mi pasă ce spun cei care mă știu sau cei care nu mă știu. În fața lui Dumnezeu știu că NU din vina mea a ales acest drum. Am făcut tot ce mi-a stat în puteri să aibă un acoperiș, haine, hrană, școală și nu numai. Cu vorba bună, lacrimi sau ceartă, am încercat să-i explic că NU e bun drumul pe care l-a ales, că nu se distruge doar pe sine, ci și pe noi, cei care o iubim. Orice i-aș spune, mă învinuiește că i-am dat viață. NU vrea să se ridice din hidoasa mlaștină a drogurilor, și doare groaznic.
