În satul de câmpie, ulițele erau mai largi decât șoseaua principală. Combinele intrau dimineața în câmp odată cu remorcile și ieșeau seara când se întorceau vacile de la păscut. Cu ultima remorcă ajungea și Polina acasă. Intra cu pas domol pe poarta mare. Se oprea direct în pătul, dădea jos primele două șoarțe negre. Cu ambele mâini mângâia știuleții mari puși cu grijă în multele buzunare cusute pe fusta creață. Furați voi cu sacul, că fur și eu cu fusta. E moștenirea mea, nu pământul CAP-ului.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Nu-mi plac sacii. Pentru mine sacul e negru, cu un cadavru înăuntru și multă tristețe. Eram mică și prietenul meu a fost băgat într-unul. Plângeam. A venit doctorul să elibereze certificatul constatator al decesului și poliția să se asigure că nu e vorba de o moarte suspectă. Nu s-au lămurit și au spus că trebuie să-i facă autopsie. Plângeam. Am rămas privind cum îl târâiau că amicul meu era cam gras. Picături de sânge îmbujorau pământul. Plângeam. Îl chema Ham. Era porcul meu. Și șunca a fost bună. Plângeam și mâncam.
Iulia Stavre
Mama o îmbracă în alb, îi face bucle și îi pune o diademă pe cap. Tata îi spune că este prințesa fulgilor de nea. Prima serbare de Crăciun. Pe scenă, singură, fără ei. Nu îi mai vede în public. Are un gol în stomac, i s-au uscat buzele. Cuvintele poeziei învățate i se amestecă în cap. Doamna o încurajează din priviri. Când spune Moșului poezia își freacă mânuțele și privește în jos, spre sacul plin cu daruri. În drum spre casă, fericită, între mama și tata spune. Știi, tata, Moș Crăciun avea pantofi ca ai tăi.
