Ies carele încărcate de la moară. Mihu e calfă de la 14 ani. Nu se ferește de muncă. Pare firav, dar ridică sacul din două opintiri. Nu-i pare greu. Alt gând îi apasă sufletul. Bunicii abia-i duce la o lună 3 duble de mălai într-o legăturică. Morarul a făcut avere. Nu macină doar grâne. Știe el multe, dar le îngroapă în sufletul lui. I-o zis buna, mai rabdă, că Dumnezeu crede la cel sărac. În zori, jandarmii înconjoară locul. Fără a privi înapoi, Mihu ridică în spate un sac. Ușor, ca libertatea.
Carmen Tot
Am fost avertizați de câteva zile că vom rămâne blocați în satul acela acoperit de zăpezi, însă n-am plecat. Ceva din noi voia să vadă ce va urma. Când am terminat ultimele fursecuri, când pe sub geamuri ultimul colind a fost cântat, când până și carafele cu vin fiert au însemnat prea mult și au rămas pline pe mese, când nici măcar oamenii de zăpadă nu se mai vedeau din zăpadă, s-a făcut liniște. Și atunci, în miez de noapte, în fiecare coș a bufnit ceva. Spre dimineață am îndrăznit să căutam. Moșul plecase deja.
Mirela A. Nica
Îi dăduse bunul Dumnezeu talent din belșug, dar el nu-l folosea deloc. Nici nu voia să audă. Se risipea pe zi ce trece. Cum să compună el muzică. Pentru cine și pentru ce. Oamenii din satul acela nu-și ascultau propriile inimi, darămite pe a altcuiva. Așa că o luă pe arătură până ajunse în pădure. Acolo își făuri o colibă. Noaptea urla cu lupii. Ziua cânta cu păsările. Învățase de la animale că muzica nu-i despre inima lui, ci despre inima lor. Abia atunci și-a îmbrățișat darul și s-a împăcat cu Ăl de Sus.
